ADRIAN POPESCU, GALATEEA

1. Uimit de frumuseţea statuii

din mintea mea,

i-am cerut să-mi spună

măcar două, trei, vorbe,

doar era plăsmuită din zilele

şi nopţile mele albe.

 

În câteva rânduri,

spre bucuria mea întreagă

ea a spus ceva, desluşit,

dar în atât de puţine cuvinte,

încât aş fi fost fericit să le repete,

să fiu sigur că ele nu au străluminat

doar în cerul imaginaţiei mele.

 

Galateea îi vorbise lui Pigmalion,

dacă fusese cu putinţă, cândva,

de ce nu ar fi acum, din nou?

Nereida, împodobită de sculptor,

purta podoabe de aur sau

metafore de preţ,

pe trupul de fildeş lucios.

 

Ştiu că astăzi ele nu mai au căutare.

Frumuseţea e socotită de cei tineri

vinovată pentru că a tolerat nedreptatea.

 

Dar eu sunt convins că Pigmalion

(aşa cum îmi spunea şi mie

cu o ironie tandră Marko,

maestrul meşterilor mozaicari romani)

o însufleţise pe Galateea,

nu zeiţa pe care pasiunea lui nebună

poate o înduioşase,

dar sunt sigur că nu ea înfăptuise

de fapt miracolul.

 

Marko, slovenul iezuit, acum excomunicat,

presimţise că va cădea sau că aş putea să cad

în idolatrie, iubind peste măsură frumuseţea,

nu Adevărul?

 

Schiţele lui pentru Lourdes sau Roma,

pentru mozaicurile zecilor de biserici,

nu-i trădau slăbiciunea, eroarea de a

nu discerne-ntre eros şi agape.

 

Marko, fiu al Europei tragice, teribile,

mozaicurile tale mi se par frumoase

ca zilele dinainte Căderii din cer.

 

Iar acum unii vor să ţi le distrugă,

pentru a-ţi pedepsi nicolaismul.

 

Dacă Enrico Scrovegni, cămătar, fiu

de cămătar, şi-a putut câştiga salvarea

prin vestita capelă, pictată de Giotto,

oare lui Marko, la Judecata finală, nu-i

vor veni în ajutor mozaicurile lui?

 

Doar ai fost avertizat de cel înţelept,

poţi să o săruţi pe frunte, pe mână,

pe pomeţii palizi, nu pe antebraţ,

nu pe gâtul lung. Dar în podul palmei?

Pe pleoape? Nu!

Galateea s-ar putea trezi brusc iar

tu nu ai şti ce să faci, aşa cum te-ai

pierdut când se produsese declicul.

 

Care a fost primul semn?

Pe sol sau în aer?

Când i-ai întins mâna să urce pe schelă?

Când i-ai descoperit ochii mari şi poate

mâinile de băietan de lângă Lacul Bled?

 

2. O, Slovenie păduroasă, carstică, ploioasă,

de unde veneau surorile,

Manuela, Nataşa, Sara, Eva, Stella,

Marina, pricepute să taie cu un cleşte, exact,

pietrele mozaicului, fixând aurul durabil,

roşul sacru şi albastrul celest pe zidul de

biserică, pe boltă, ivind minunea icoanei

Botezului, a Răstignirii, a Învierii, totul

după cartoanele maestrului căzut de lângă

Mater Ecclesiae!

„Până la cer te-ai înălţat, până la iad te vei coborî!“

 

Dar şi din iad există salvare, se vede clar, doar

tu m-ai făcut atent, cum Înviatul din morţi îi prinde

de încheietura mâinii pe protopărinţii noştri, ferm,

trăgându-i afară din întuneric.

 

Cum încăpeam toţi în mica, splendida capelă,

la liturghia de dimineaţă, înainte de se porni

clopotele de Santa Maria Maggiore, din apropiere.

Pe voi, Piotr, ucraineanul unit, pe Bojdan, pe Şambel,

pe Svetozar, muntenegreanul mereu surâzător,

pe Milan Zust, pe Pablo, spaniolul, sacerdoţii Centrului,

dar mai cu seamă pe avva roman, Tomas Spidlik,

„să mi se lipească limba de cerul gurii, de te voi uita

vreodată“, casă a fraternităţii universale.

 

3. O, conjecturi, fibre optice din fire de păianjen,

cum transportaţi totul în lumile posibilului

le mutaţi pe toate din imposibil în posibil.

 

Treci grăbit prin oraşul industrial,

sufocat cândva de fumul fabricii de ciment,

printre ruine, printre gropi şi ziduri părăginite,

copiii caută bobiţele de argint viu, de mercur,

le strâng cu grijă,

într-un pahar de plastic.

 

Ceva care seamănă cu strofele unui poem,

unde aduni tot ce îţi fuge printre degete,

te bucuri de efemer şi plăteşti din greu,

ceea ce părea fără capăt s-a terminat,

un coş cu vipere e paharul lor modest.

Un foc unde-ţi arzi iluziile, poezia.

 

Fulgerătoare în piept fantasma unei

sibile, cu nume de port,

părăsit pe neaşteptate,

neverosimilă,

firma unei farmacii,

Galateea,

zărită din goana maşinii.

 

Venele de marmoră devin vene albăstrui

ca ale unei fiinţe,

prin ardoarea celui care-şi eliberează,

din blocul inert de materie,

visul imposibil,

pânza de păianjen

care i se pare un hamac unde se leagănă

cu o carte în mână.