IOAN CRISTESCU, D. C. AMZĂR RESTITUIT

Anul 2024 s-a încheiat editorial cu târgul de carte Gaudeamus. Multe titluri şi noutăţi, unele cu vizibilitate mare, altele nebăgate în seamă. Este şi cazul celor cinci volume, patru apărute la Editura MNLR – D.C. Amzăr – Corespondenţa exilului vol. I: A-D, vol. II: E-N, Vol. III: O-Z, Vasile Băncilă – Jurnal 1937-1941 şi Monografia D.C. Amzăr, editată de Eikon. Între ele există un numitor comun, cercetătoarea Dora Mezdrea, care a plecat la cele veşnice în luna februarie a acestui an. Se cade să-i aducem un omagiu datorită perseverenţei, acribiei şi devotamentului cu care, în ultimii 30 de ani, a tradus, îngrijit, prefaţat, transcris şi editat zeci de volume referitoare la complexul interval interbelic, cu precădere în jurul personalităţii lui Nae Ionescu, căruia i-a redactat şi biografia, opera, corespondenţa. Din arhive private din ţară sau străinătate (Bucureşti, Brăila, Piteşti, Freiburg, Wiesbaden, C.N.S.A.S, Biblioteca Academiei, alte biblioteci) a reconstituit o perioadă istorică, politică şi culturală a României interbelice cu personalităţi a căror imagine a fost, de multe ori, redusă la câteva prejudecăţi devenite embleme, false însă. Ceea ce a făcut Dora Mezdrea nu este doar o operă de cercetare, ci şi una de clarificare a unor destine, polemici, situaţii, nu doar din spaţiul public – reviste, publicaţii sau discursuri, ci şi din cel privat, din jurnale şi corespondenţă. În ultimii ani, au apărut multe asemenea ediţii – de la Mircea Eliade, Jeni Acterian, Alice Voinescu la C. Argetoianu, Armand Călinescu, Gafencu, Camil Petrescu. Volumele de acum completează o imagine coerentă şi susţin sau infirmă poziţii sau situări în epocă ale unor personalităţi adesea uitate. Este cazul lui D.C. Amzăr şi Vasile Băncilă. Personalitatea Dorei Mezdrea a rămas, din cauza discreţiei şi a muncii asidue, în umbră, cercetările ei fiind la îndemâna celor puţini interesaţi de perioadă.

Cercetările sociologice şi filosofice au fost, cum se ştie, prioritare pentru mulţi tineri intelectuali interbelici, precum D.C. Amzăr, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia, Victor Rădulescu Pogoneanu, dar posteritatea, mai ales în comunism, şi nu numai, s-a limitat la etichete printre care cea mai la îndemână a fost cea de legionarism. Monografiştii, aşa cum au fost numiţi, indiferent de vâltoarea vremurilor, au lăsat studii utile şi azi. Una dintre deplasările monografice, cea din 1929 în satul Drăguş, sub coordonarea lui Dimitrie Gusti, a devenit legendară în posteritate, D.C. Amzăr, de pildă, făcând adesea referire în exil la această campanie, dar şi pentru mulţi participanţi, inclusiv prin prezenţa Margaretei Sterian, artist plastic, chemată să realizeze portrete de ţărani şi copii.

Din monografia de 600 de pagini dedicată de Dora Mezdrea lui D. C. Amzăr, bazată pe documente, corespondenţă din arhiva recuperată de la Wiesbaden, personalitatea acestuia primeşte o nouă şi surprinzătoare dimensiune. Cunoscut îndeobşte ca filozof interesat de coagularea unui sistem de referinţă privitor la conceptul generos de rânduială/soartă, ucenicul lui Nae Ionescu, dar şi al lui Dimitrie Gusti, este destul de rar pomenit în studiile referitoare la anii ’30 ai secolului trecut în România, dar şi referitor la exilul românesc în deceniile comuniste. Pentru cei doi mentori va păstra o recunoştinţă continuă, deşi, prin articole a avut luări de poziţie ce se delimitau academic de metodele, concepţiile şi gândirea celor doi. Un exemplu edificator, pentru care a fost ostracizat, este opinia referitoare la Muzeul Satului, dar şi la metoda, considerată firavă din punct de vedere ştiinţific, a monografiilor. Gusti nu i-a răspuns lui Amzăr niciodată, dar ceilalţi ucenici s-au simţit datori să polemizeze, deşi acesta nu dorea decât o dezbatere ştiinţifică. „Nădăjduiesc că profesorul, îi scria Amzăr lui Golopenţia în 1940, nu m-a considerat niciodată un duşman, ci numai un adversar în domeniul ştiinţei, şi numai în unele probleme, şi sper că se va convinge că eu sunt un adversar loial, care ştie să recunoască integral meritele celuilalt“. Unii, precum H. Stahl, nu vor uita nici după 1945 aceste polemici, deşi, în exil, adesea D.C. Amzăr vorbea/conferenţia şi prezenta la sesiuni academice în străinătate cercetările şi importanţa ilustrului profesor de sociologie.

Să nu uităm, că la plecarea pentru studii în Germania, Nae Ionescu i-a oferit tânărului Amzăr 1000 de lei în semn de omagiu şi continuitate a gestului făcut anterior de P. P. Negulescu. Personalitatea lui D.C. Amzăr se conturează diferit în spaţiul german faţă de colegii de generaţie, el devenind, în contextul exilului românesc survenit după 1945, un reper diferit de anii ’30 din ţară, când în România, evenimentele politice şi sociale l-au găsit mai degrabă neimplicat. Din corespondenţă, memorii, jurnale figura lui intră în zona „dizidenţei legionare“, fiind văzut cum îl numeşte Vasile Băncilă, un „ne-erou“. El a fost izolat de ceilalţi legionari şi din cauza înrudirii cu Bernea. Înscrierea lui în zona legionară se datorează, cred, confuziei dintre românism, concept pe care a încercat să-l umple de semnificaţii, şi legionarism, confuzie constant încurajată în perioada comunistă, cu reverberaţii şi după 1990, în special cu referire la revista Rânduiala, apărută între 1935-1938 cu frecvenţă trimestrială sub formă de volume sau caiete. Din programul revistei Rânduiala, revistă ce a stat la baza acuzelor de legionarism, se poate desluşi foarte clar ce îşi dorea Amzăr şi ce a realizat până în 1937.

Se cuvine şi o rectificare, şi anume diferenţa dintre revista Rânduiala şi Cercul de studii cu acelaşi nume, aşa cum între poziţia revistei şi Mişcarea legionară sunt diferenţe majore, Amzăr fiind considerat un outsider şi deci, deloc de încredere.

Plecând din ţară la studii, revista a rămas în grija celorlalţi şi s-a ideologizat, astfel că Amzăr şi-a retras sprijinul.

Cele trei volume de corespondenţă, precum şi volumul masiv apărut în 2019, D.C. Amzăr – Instituţii ale exilului – Biblioteca Română din Freiburg, îngrijită tot de Dora Mezdrea, care a avut stagii de cercetare în Germania între 2009 şi 2012, în arhive private şi la mai multe instituţii, printre care Rumänische Bibliothek – Rumänische Institut, Freiburg, iar ca urmare a depunerii proiectului de restructurare a activităţii Institutului de Cercetări de la Freiburg, a fost numită de Ministerul de Externe la conducerea acestuia, a finalizat nu o istorie a instituţiei, ci o reconstituire a vieţii culturale şi politice a unui depozit devenit simbol de memorie şi identitate românească. Sunt câteva capitole foarte importante în această monografie dedicată lui Amzăr, dar care este, inevitabil, graţie implicării acestuia în viaţa exilului românesc, şi o ridicare de cortină asupra unor aspecte mai puţin cunoscute ale instituţiilor româneşti din lume în perioada comunistă, cu polemici, orgolii, încercările nereuşite de organizare unitară, politică a exilului. Ortodox convins, Amzăr şi-a propus şi a încercat apărarea fiinţei româneşti ca ideal de viaţă. S-a implicat în proiecte organizaţionale, a consumat energii personale fără a solicita recunoaşteri oficiale. Unul dintre acestea, pe lângă amintita Bibliotecă din Freiburg, este proiectul „frăţiei ortodoxe“ în care a încercat să apere componenta esenţială ortodoxă şi să impună cultura românească în Occident. Dovadă stau lucrările despre Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Lucian Blaga, sub titlul generic de „Lucrătorul creştin“ din vastul program de editare privitor la colecţiile, considerate esenţiale, de carte istorico-filozofică, de memorialistică şi literatură religioasă. Cei trei, deci şi Nichifor Crainic, considerat ultra-reacţionar, îi folosesc lui Amzăr, fără a fi declarat un susţinător al ideilor politice ale acestuia, în argumentarea căii ortodoxe în defavoarea prozelitismului catolic, considerat pericol pentru românism. Studiile lăsate de Amzăr sunt diverse, de la filosofia istoriei şi a politicului, etno-sociologice şi de morfologie a culturii. În acestea din urmă, tratează problema influenţelor străine, a celor din Răsărit şi Apus şi a celor franceze şi germane.

Este impresionant volumul de note şi comentarii al acestui studiu ce acoperă bio-bibliografia lui Amzăr, dar şi contextul politic, social, cultural, religios al anilor din ţară şi mai ales din exil, prin apelare permanentă la document, memorii, jurnale, intrând uneori în zona lămuririi contradicţiilor inerente, dar şi clarificând interpretări eronate. Diferenţele dintre atunci şi acum, ca o scânteie comparativă inevitabilă, pot fi găsite şi regăsite prin apel documentar riguros, ştiinţific şi onest.