MIRCEA MOŢ, CÂNTEC ŞI DESCÂNTEC

Menestrelul din Riga Crypto şi lapona Enigel este rugat, după cum bine se cunoaşte, să „istovească“ şi el cântecul, precum poetul în Din ceas, dedus. Nu i-o cere oricine, ci un „nuntaş fruntaş“ (nici într-un caz socrul mare!), cu siguranţă, unul deosebit de ceilalţi şi ridicat deasupra lor prin puterea lui de înţelegere. Este un nuntaş care înţelege nunta în ipostaza ei de sfânt început, căreia îi urmează vinovăţia („vinovat e tot făcutul/ Şi sfânt doar nunta, începutul“), marcând condiţia umană. Acelaşi deosebit nuntaş îl percepe corect pe menestrel (autor şi interpret): „Menestrel trist, mai aburit/Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,/ De cuscrul mare dăruit/ Cu pungi, panglici, beteli cu funtă“. Nu cred că este întâmplătoare comparaţia ce întăreşte condiţia de artist a menestrelului. În cunoscutul său eseu despre filosofia vinului, Béla Hamvas asocia vinului o anumită mişcare, asemănătoare unor „balansări fâlfâitoare“. Nu linia dreaptă este caracteristică vinului, ci un dans „volburos“ în sugestive parabole: „Vinului nu-i plac liniile drepte. De aceea, cel care a băut binişor face mişcări volburoase, iar dacă porneşte, merge în parabole ori hiperbole frumoase. Se spune că şi-a pierdut echilibrul ori se bălăbăne. Nu cred. Vinului îi plac aceste balansări fâlfâitoare. Uită-te atent la mersul celui îmbătat de vin. Un dans de toată frumuseţea, ceea ce execută el. Vagabond bătrân, nici nu ţi-ai fi închipuit că mişcările sale pot fi aşa de delicate. Şi, fii atent, cum e cel care s-a îmbătat de pălincă! Cel beat de vin se-nvârte întruna, cel îmbătat de rachiu explodează din când în când, până ce se prăbuşeşte ca lovit cu măciuca. Unul e un dans volburos în parabole, celălalt e mişcare colţuroasă, sacadată“.

Pe de altă parte, menestrelul este reţinut ca fiind „mult îndărătnic“, acceptând cu greu să dezvăluie, printr-o interpretare adecvată, sensurile de profunzime ale cântecului, destinate, se pare, doar celor iniţiaţi. Lui i se cere o interpretare a baladei (cunoscute deja) care să asigure receptorului accesul la condiţia ei de „cântec larg“, cu sugestiile din Timbru („Ar trebui un cântec încăpător, precum/ Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;/ Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum“). Aşadar: „Mult îndărătnic menestrel,/ Un cântec larg tot mai încearcă,/ Zi-mi de lapona Enigel/ Şi Crypto, regele-ciupearcă!“.

Cred ca trebuie făcută distincţie între ospăţ şi nuntă, ospăţul fiind echivalentul imediat perceptibil, care satisface simţurile şi are chiar o anumită agresivitate asupra lor, în timp ce nunta reprezintă „evenimentul“ cu semnificaţii profund mitice: „– Nuntaş fruntaş!/ Ospăţul tău limba mi-a fript-o“. În asemenea situaţie se poate crede că menestrelul recurge la zicerea cântecului ca eliberare de povara realităţii imediate şi retragerea în universul cu semnificaţiile sale profunde, al cântecului: „Dar, cântecul, tot zice-l-aş,/ Cu Enigel şi riga Crypto“.

La lectura poemului barbian se trece uneori cu destulă uşurinţă peste o secvenţă care merită indiscutabil toată atenţia, în măsura în care aceasta trimite la două modalităţi aparte de receptare a cântecului. Nuntaşul fruntaş nu ascultă pentru prima data cântecul. Balada îi este cunoscută, interpretată de acelaşi menestrel, în timpul unei veri, atunci când căldura „este, intern, efectul combustiunii organice şi, extern, climatul traiului elementar, biologic, condiţia impurităţii şi temniţei de ars, nedemn pământ“ (Al. Paleologu). A fost o interpretare destul de facilă, cu patos, făcând concesie afectivităţii. Nuntaşul, ce contează ca un nuntaş spiritual, doreşte într-un timp aparte, azi, ca balada să fie supusă unei „recitiri“, pe baza unei interpretări artistice diferite, „stins“ şi „încetinel“, într-un spaţiu izolat de „ospăţ“, unde este posibil accesul la sensurile de profunzime, „în cămară“. Interpretat atunci când nunta s-a spart, ca sugestie a căderii în timpul profan al „făcutului“ şi al vinovăţiei acestuia, cântecul fixează un reper existenţial: „– Zi-l menestrel!/ Cu foc l-ai zis acum o vară;/ Azi zi-mi-l stins, încetinel,/ La spartul nunţii, în cămară“.

O lectură atentă a altui text barbian, După melci, pune sub semnul întrebării inocenţa copilului plecat în căutarea melcilor. El nu se înscrie într-un tipar, precum ceilalţi fraţi, unii sortiţi lumii utilului, alţii răpiţi prematur de moarte. Nu se numără printre „plugari“, nici printre acei „prunci de treabă“, obligatoriu „scunzi“, cu sugestiile lipsei lor de însemnătate. Dar, mai ales, copilul nu face parte, precum ceilalţi, dintre cei „peltici“, o normalitate a vârstei până la un punct, autorul sugerând că numai personajul său are capacitatea de a stăpâni limbajul pe care îl va folosi cu nişte consecinţe deosebit de grave. Copilul barbian contează ca un „răsad mai rău“, refuzat de grădină ca spaţiu supus actului civilizator şi ca natură îmblânzită. Şui („nătâng“, „zănatic“, „ţicnit“, după DEX), el este un „hoinar“, refuzând stabilitatea şi ordinea domestică a bordeiului din care iese: „Dintr-atâţia fraţi mai mari/ Unii morţi,/ Alţii plugari;/ Dintr-atâţia fraţi mai mici:/ Prunci de treabă,/ Scunzi, peltici,/ Numai eu, răsad mai rău,/ Dintr-atâţia (prin ce har?),/ Mă brodisem şui, hoinar.// Eram mult mai prost pe-atunci…“.

Timpul în care se consumă gestul copilului este unul de tranziţie, între iarnă şi vară, în contextul unor repere religioase şi al sărbătorii, marcând suferinţa şi moartea: „Tot aşa odată, iar./ La un sfânt prin Făurar/ Ori la sfinţii Mucenici“. Acest copil se desparte de ceilalţi plecaţi să culeagă laolaltă „ierburi noi, crăiţe, melci“, prin gândul diferenţiator, apărut în semnificativul moment când oboseala marchează slăbiciunea organicului: „– Eu voinic prea tare nu-s./ Rupt din fugă/ Subt o glugă/ De aluni, pe buturugă/ Odihnii/ Şi eu curând…/ Vezi, atunci mi-a dat prin gând/ Că tot stând şi alergând/ Jos, în vraful de foi ude/ Prin lăstari şi vrejuri crude,/ S-ar putea să dau de el:/ Melcul prost, încetinel…“. Acelaşi gând revine, dominând şi dirijând copilul, căruia îi impune o înţelegere deformată a realităţii. El, personajul, trebuie să dezgroape melcul, înlăturând foile, ca pe nişte lespezi de mormânt: „În ungher adânc, un gând/ Îmi şoptea că melcul blând/ Din mormânt de foi, pe-aproape/ Cheamă Omul să-l dezgroape…“. Personajul, supus aceluiaşi gând, îşi asumă, iluzoriu, o datorie ce-l depăşeşte, învierea: „Între el şi ce-i afar’/ Strejuia un zid de var./ – Ce să fac cu el aşa/ Să-l arunc nu îmi venea…/ Vream să văd cum se desghioacă/ Pui molatic, din ghioacă,/ Vream să văd cum iar învie/ Somnoros, din colivie…“.

Copilul i se adresează melcului printr-un descântec, în textul căruia melcul este desemnat prin metaforicul ghem, creaţie, semnificativă ferecare, pe care descântecul o derulează şi o distruge: „Şi de-a lungul, pe pământ,/ M-aşezai ca să-l descânt:/ «Melc, melc,/ Cotobelc,/ Ghem vărgat/ Şi ferecat»“. Poate că nu este deloc întâmplător că, după rostirea descântecului, se dezlănţuie forţe care tulbură armonia cosmică („Podul lumii se surpase“).

Moartea melcului coincide cu eliberarea copilului de sub forţa rostirii ritualice. Bocetul înseamnă redobândirea inocenţei şi a sensibilităţii. Mai mult, bocetul este perceput ca vorbă „prefăcută“, total diferit de cântec: „ Ai crezut în vorba mea/ Prefăcută Ea glumea!/ Ai crezut că plouă soare,/ C-a dat iarbă pe răzoare,/ Că alunul e un cântec…/ Astea-s vorbe şi descântec!/ Trebuia să dormi ca ieri,/ Surd la cânt şi îmbieri,/ Să tragi alt oblon de var/ Între trup şi ce-i afar’…/ – Vezi?/ Ieşişi la un descântec;/ Iarna ţi-a muşcat din pântec…/ Ai pornit spre lunci şi crâng,/ Dar pornişi cu cornul stâng,/ Melc nătâng,/ Melc nătâng!“

Cred că se poate întrezări un „dialog“ între cele două texte barbiene: în Riga Crypto şi lapona Enigel interpretarea de către menestrel a cântecului şi „relectura“ nuntaşului de frunte stau sub semnul creaţiei, în timp ce în După melci, descântecul, invers cântecului, ameninţă însăşi condiţia creatului.