Ion Vartic, De ce Berlioz

Şi în ediţia din 2004 de la Biblioteca Apostrof, şi în aceea din 2006 de la Polirom & Biblioteca Apostrof a volumului meu Bulgakov şi secretul lui Koroviev, dus de încercarea de a descifra şi alte aspecte, şi sînt destule!, am rămas la sfîrşit cu nemulţumirea că nu am decriptat complet enigma ultimă a numelui Berlioz pe care îl poartă Mihail Aleksandrovici, preşedintele acelei uniuni de scriitori. În decursul anilor următori, cred că am identificat motivul pentru care Bulgakov şi-a botezat anume aşa personajul. Ca să se înţeleagă toată motivaţia arborescentă a acestei alegeri, este necesar mai întîi să sesizăm jocul crud pe care-l face autorul atît în jurul său însuşi, cît şi a relaţiei cu personajul Mihail Aleksandrovici Berlioz, preşedintele uniunii de creatori.

• Hector Berlioz.

• Mihail Bulgakov.

Compozitorul necunoscut

Cine este autorul romanului Maestrul şi Margareta, în care se află închis şi romanul maestrului? Cheia acestui autor se află aruncată, aparent neglijent, chiar înăuntrul cărţii. Ivan Bezdomnîi încearcă să încropească darea de seamă referitoare la moartea cumplită a lui M.A. Berlioz, încurcîndu-se în amănunte şi nereuşind să găsească tonul potrivit şi, mai ales, formularea adecvată de început: „Gîndind astfel, Ivan Nikolaevici se apucă să îndrepte cele scrise «Cu M.A. Berlioz, ulterior răposat…». Nici textul acesta nu-l satisfăcu. A trebuit să redacteze o a treia variantă, care însă se dovedi mai slabă decît primele două: «cu Berlioz, care a nimerit sub tramvai…», aici se mai băgă pe fir şi acel compozitor-tiz neştiut de nimeni (s.n.), şi a trebuit să adauge: «nu compozitorul…»“. Cine este tizul lui Berlioz? Desigur – aşa cum ne atrage atenţia cel care se strecoară ca sufleur în relatarea lui Bezdomnîi – „nu compozitorul“, adică nu Hector Berlioz (autor al unor opere cu caracter faustic), ci „compozitorul acela neştiut de nimeni“, aşadar cineva cu acelaşi prenume, Mihail, ca şi Berlioz. De reţinut, totodată, că iniţialele lui Berlioz sînt M.A.B., adică exact iniţialele lui Bulgakov: M.A.B. Nu e nici un dubiu, avem doi tizi: cînd, într-o discuţie anterioară, Bezdomnîi îl întreabă pe medic: „Îl cunoaşteţi pe Berlioz?“, acesta replică imediat: „Cine… compozitorul?“, reieşind apoi că ambii se referă la Hector Berlioz, „compozitorul-tiz“ ştiut de toată lumea; în al doilea caz, însă, în gîndurile lui Bezdomnîi se agaţă „acel compozitor-tiz neştiut de nimeni“, care, evident, este altcineva decît celebrul Hector Berlioz. Iar compozitorul necunoscut face parte din reveria esenţială a lui Bulgakov: improvizînd la pian, M.A.B. îşi înscenează imediat antrenamentul digital, închipuindu-şi, cîntînd şi cu vocea lui baritonală, că este compozitorul, dirijorul şi interpretul unor opere muzicale imaginare. Bulgakov era obsedat de ideea că, trăind în conjuncturi neprielnice, existenţa lui literară a fost un eşec, iar într-un mod foarte ciudat în fantasmele sale se actualizează tocmai alte potenţe nefructificate în viaţă: actoria, canto-ul, compoziţia muzicală. În rezumat, M.A.B. este vocea auctorială ce se numeşte, autoreferenţial şi autoironic, drept „prozatorul obiectiv“ care îşi interpelează din cînd în cînd cititorul („Vino cu mine, cititorule!“), scriitorul mistic (redînd încrezător „minciunile unor mistici“) şi compozitorul neştiut de nimeni, cu o funcţie esoterică. Deoarece un asemenea „compozitor“ reprezintă, în gnosticism, un fel de maestru, al cărui rol iniţiatic în lume poate fi comparat cu o cheie muzicală, armonizînd creaţia Marelui Muzician. În descendenţa creatorului prim, maestrul iniţiat, creator secund, aranjează o temă muzicală preexistentă, originară.

Este clar că între compozitorul cunoscut şi cel necunoscut există o relaţie. Dar asta nu ne spune de ce totuşi Bulgakov, un cunoscător atît de rafinat al muzicii şi al interpreţilor celebri, nu a ales alt nume, respectiv compozitor, de pildă Stravinski; acesta, de altfel, şi apare în roman, ca şeful clinicii de psihiatrie aflate lîngă Moscova, undeva unde, după cum sugerează romancierul, se întîlnesc cele două tărîmuri. De fapt, nici acest nume nu este întîmplător, Bulgakov ştia că Stravinski este autorul celebrei Poveşti a soldatului, de natură faustică (un detaliu pe care l-am explicat bine în postfaţa mea la romanul bulgakovian, şi anume, în ultimele retipăriri ale Maestrul şi Margareta de la Editura Humanitas, vezi p. 511). Aşa că acest nume s-ar fi potrivit.

• Mihail Bulgakov şi soţia sa, Elena Sergheievna Bulgakova.

Biografia lui Hector Berlioz

Am căutat răspunsul la întrebarea mea în sursa cea mai generoasă pentru revelarea unor aspecte ieşite din comun ale psihologiei lui Hector Berlioz, care, eventual, să ne sugereze posibilitatea unor paralele cu secvenţe din romanul lui Bulgakov: anume, în memoriile lui Hector Berlioz însuşi. Foarte tînărul Berlioz a fost trimis la Paris pentru a face studii de medicină, aşa că ar fi urmat să aibă aceeaşi meserie ca mai tîrziu Bulgakov. Dar – e atît de simplu şi de cumplit! – Hector nu a făcut faţă impactului psihic al sălii de disecţie a Spitalului La Pitié: la vederea acelor „capete groaznic schimonosite, cranii despicate“, l-a cuprins o asemenea groază, încît a sărit pe fereastra deschisă şi, ca şi cînd l-ar fi urmărit de aproape moartea cu teribilul ei cortegiu, a fugit gîfîind pînă acasă.

Ţinînd seama de acest şoc psihic timpuriu din biografia compozitorului francez, am căutat răspunsul la întrebare nu în creaţii precum Opt cîntece pe poeme de Goethe (traduse de Gérald de Nerval), ci în Damnaţiunea lui Faust şi, mai ales, în Simfonia fantastică, aceasta din urmă muzică cu program. Fantastica lui Berlioz are cinci părţi, I. Reverii-patimi, II. Un bal, III. Scenă cîmpenească, IV. Marş spre eşafod, V. Visul unei nopţi de Sabat.

De la Berlioz la Bulgakov

După cum notează compozitorul cu neascunsă satisfacţie, partea a patra, drumul spre execuţie, bulversa sala; iar în ediţia din 1832, audienţei i-a fost împărţit programul, în care era narat ce urmează să asculte în fiecare parte. Or, finalul sonor al drumului spre eşafod are o legătură sesizabilă cu acela vizual din capitolul trei, „Al şaptelea argument“, al romanului bulgakovian. Iată conţinutul părţii a patra scrisă de compozitor într-o singură noapte: „Convins că iubirea lui nu este împărtăşită, artistul [despre care e vorba şi-n precedentele părţi] se otrăveşte cu opiu. Cum doza luată e prea mică, artistul numai adoarme, visînd în coşmarul lui că şi-a ucis iubita şi că, prin urmare, e condamnat şi dus la eşafod“. Ultimele patru note din partea a patra, descendente, sugerează cu o forţă insuportabilă felul cum capul retezat se rostogoleşte în salturi. Descrierea părţii a patra făcută de Berlioz prin muzică are un corespondent atroce în finalul capitolului trei din Maestrul şi Margareta: „Tramvaiul îl acoperi pe Berlioz şi, lîngă grilajul aleii, fu aruncat pe panta pietruită un obiect rotund, întunecat. Rostogolindu-se, porni în salturi pe caldarîm. Era capul retezat al lui Berlioz“. Execuţiei din simfonie îi corespunde accidentul din roman, care e numai aparent un accident; iar mutaţia de la execuţie la accident este simptomul schimbării de viziune metafizică, din ce în ce mai desacralizată, fără însă ca sacrul să fi fost eliminat.

Ca în romanul bulgakovian, şi la Hector Berlioz „ideea fixă“, adică femeia iubită care structurează şi încheagă misterios întregul, se întrupează cu adevărat numai în noaptea de Sabat. Şocul psihic suferit de adolescentul Hector Berlioz a devenit o „idee fixă“ cu care compozitorului îi făcea plăcere să-şi îngrozească audienţa, atît în sala de concert, cît şi în saloanele mondene. După el, cînd cazi pradă crizelor de „filosofie neagră“, iei cu tine scăfîrlia bietului Yorick, „o despici cu fierăstrăul şi faci din ea o cupă de băut, iar bietul Yorick, care nu mai poate bea, serveşte la stingerea setei care-i mistuie cumplit pe amicii vinului de Rin“. După cum se vede, Hector Berlioz are satisfacţii care-l înrudesc cu mai tîrziul Woland bulgakovian din capitolul douăzeci şi trei, „Mare bal la Satana“. Aici, în finalul recepţiei, Azazelo se prezintă în faţa lui Woland purtînd în mîini o tipsie, în care capul retezat al lui Mihail Aleksandrovici se metamorfozează treptat într-o cupă.

8-9 martie 2025