REVISTA REVISTELOR

Un excelent articol, Cuvinte pe cale de dispariţie, publică Gabriel Chifu în România literară nr. 9/2025. Selectăm un fragment din acesta.

„Sunt cuvinte care tind să iasă din vorbirea curentă prin nefolosire. Şi nu le vom mai folosi fiindcă ceea ce denumesc ele e pe cale să nu mai existe sau chiar nu mai există, nu mai e regăsit în universul sentimentelor, obiectelor, acţiunilor şi însuşirilor noastre. (…) Dar să şi dăm exemple de astfel de cuvinte. Nu trebuie să căutăm prea mult. Am să propun aici două. Mai întâi substantivul solidaritate. (…) Res, non verba/ (…) /a fi solidar cu cineva presupune să te legi de/ să te identifici cu cineva şi înseamnă să-i sari cuiva în ajutor când are nevoie, să te lupţi pentru o cauză pe care o consideri dreaptă chiar dacă nu e cauza ta. Cu ce a fost înlocuit acest sentiment în configuraţia noastră lăuntrică? Cu individualismul, cu siniubirea, cu o respingere, o nesocotire a priori a tot ce ţine de ceilalţi, toate acestea duse la o exacerbare echivalentă uneori cu ferocitatea. (…) Astfel, n-ai cum să nu fii revoltat şi să nu-ţi exprimi solidaritatea cu un scriitor ca Mircea Cărtărescu, atunci când îi este respinsă candidatura la Academia Română. Oricât de neasemănătoare ar fi crezurile tale literare şi scrierile tale de ale lui, e firesc (vreau să zic e omeneşte) să te desprinzi de tine însuţi şi să fii alături de el când i se întâmplă o asemenea nedreptate. Cât de orbit trebuie să fii de invidie, de ură, să nu recunoşti meritele sale literare excepţionale, prestigiul uriaş câştigat în confruntări absolute, în atâtea ţări din lume?! Şi ce îndreptăţire valorică au să-l conteste cei care-l contestă şi ce fel de ţară e aceea în care un scriitor de talia lui n-are loc în Academie? La fel, este scandalos, căci nedrept, ce i s-a întâmplat lui Mircea Mihăieş, scriitor şi critic strălucit, cu o operă impresionantă, atunci când numele său a ajuns la porţile aceleiaşi Academii: neacceptarea lui e strigătoare la cer. Cum strigător la cer e şi refuzul, de asemenea însoţit de un scandal imens, pus în scenă cu agresivitate, refuzul de a fi primită în Academie, o scriitoare polivalentă, cu o operă de o valoare incontestabilă, ca Marta Petreu. După cum de necrezut este şi absenţa din acelaşi for academic a unor personalităţi ca Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici şi alţii, şi alţii. Cine cunoaşte ştie: prea puţini dintre cei numiţi aici îmi sunt apropiaţi; cu unii abia dacă am schimbat câteva cuvinte în toată viaţa, cu alţii m-am aflat în anumite momente pe poziţii diferite ori, vai, contrare. Dar aceste sentimente nu mă împiedică să-i admir pentru calitatea scrisului lor. Aceasta, valoarea operei, e singura care trebuie să conteze în cazul de faţă.

(…) Ne închinăm fascinaţi, hipnotizaţi la un acum tiranic. În aceste condiţii, e de înţeles: nu mai putem vorbi despre posteritate literară. Scriitorii de astăzi sunt înghesuiţi, presaţi într-un spaţiu vital restrâns, periferic. Ei nu prea mai au nici prezent, ce să ne mai gândim la viaţa prin operă de după moarte.

Se pare că actualmente avem un gust deosebit pentru neantul care se întinde peste tot triumfător, copleşitor.“ (L.F.)