CRISTIAN VASILE, RELIGIA CLANDESTINĂ ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XX

image description

Cred că una dintre revelaţiile editoriale din decembrie 2024 de la Salonul de carte Gaudeamus (desfăşurat la Bucureşti) a fost volumul coordonat de Anca Şincan şi James Kapaló, intitulat Religia clandestină în documentele poliţiei secrete. O istorie în imagini (Editura Humanitas, Bucureşti, 2024, 255 pag.). Anca Maria Şincan este cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai“ al Academiei Române din Târgu Mureş, dar are şi alte angajamente academice, iar James A. Kapaló este profesor de studii religioase la University College Cork (Irlanda) şi director (investigator principal) al proiectului de cercetare Hidden Galleries, finanţat de European Research Council.

Este o carte – apărută şi cu sprijinul Muzeului Ororilor Comunismului în România – în care distingi o dimensiune academică (dată de aparatul critic, de imaginile comentate), una empatică şi alta de popularizare. Poate o dovadă în acest sens este şi faptul că tirajul – cea mai mare parte a primului tiraj – s-a vândut relativ repede, iar la lansare, volumul a fost dificil de procurat. Probabil inclusiv imaginile numeroase (dimensiunea vizuală şi aspectul grafic special) au contat foarte mult. Prin urmare, putem presupune că lucrarea nu a ajuns doar la cercetători avizaţi sau la profesori universitari, ci şi la un public mai larg. Cartea este şi un rezultat palpabil al proiectului de cercetare sus-amintit, un grant subvenţionat de către Consiliul European al Cercetării, intitulat Creative Agency and Religious Minorities: ‘Hidden Galleries’ in the Secret Police Archives in Central and Eastern Europe. A existat şi un volum în limba engleză, apărut în anul 2020 – Hidden Galleries: Material Religion in the Secret Police Archives in Central and Eastern Europe, coordonat de James A. Kapaló şi Tatiana Vagramenko (Lit Verlag, 2020), dar lucrarea pe care o semnalăm aici nu este o simplă traducere în română a cărţii apărute în urmă cu cinci ani, ci o adaptare de impact pentru publicul autohton.

Vorbim, în primul rând, despre un volum de istorie ecleziastică, despre istoria (în bună parte neştiută) a unor comunităţi religioase minoritare, marginalizate, clandestine, discriminate şi persecutate (reprimate în principal de Securitate, Miliţie, Poliţie, dar şi Jandarmerie, trupe de jandarmi). Iar aici trebuie spus că, fără să îşi fi propus probabil, autorii volumului schiţează pagini importante din istoria acestor forţe de represiune. Mi-a atras atenţia acţiunea Jandarmeriei, o acţiune violentă, care nu începe, cum ar putea crede unii, odată cu regimurile autoritare şi dictatoriale din anii 1937 şi 1938, ci chiar de dinainte, din interbelicul care de multe ori este privit ca un interval istoric aflat sub zodia unui sistem politic democratic (idealizat şi astăzi). A fost însă o democraţie într-un mediu autoritar, ca să îl parafrazăm pe istoricul româno-german Hans-Christian Maner. Îndeobşte, istoricii avizaţi fie au stabilit un punct de inflexiune la 10 februarie 1938, odată cu dictatura regală, fie s-au raportat la momentul decembrie 1937, marcat de ascensiunea la putere a guvernului antisemit şi autoritar Octavian Goga – A.C. Cuza. Sugestia de lectură era că de aici încolo putem vorbi de o poliţie secretă, o poliţie politică precedând Securitatea (mai mulţi cercetători admit azi că, pe lângă modelul sovietic, Securitatea moşteneşte modalităţi de acţiune/de represiune de dinainte de 1945). Numai că această carte ridică o problemă în faţa acestei periodizări, tocmai prin reflectarea unor activităţi represive jandarmereşti din anii 1920 şi 1930, deci de dinainte de 1937–1938, acţiuni de o brutalitate extremă îndreptate contra unor comunităţi religioase minoritare.

Anul acesta se vor împlini – la 3 aprilie 2025 – 175 de ani de la înfiinţarea Jandarmeriei. Poate ar fi de dorit ca organizatorii manifestării aniversative să citească, la rândul lor, această carte şi să formuleze – dacă nu scuze – măcar un discurs de asumare a unei istorii mai puţin ştiute care este schiţată în volumul coordonat de Anca Şincan şi James Kapaló. Aici ne referim cu precădere la descinderile din satele comunităţilor „stiliste“ (numite în textele academice şi „vechi calendariste“), acţiuni soldate cu devastarea de biserici/lăcaşuri de cult, numeroase arestări şi victime (vezi capitolul din carte datorat, Iulianei Cindrea-Nagy despre Distrugerea bisericii vechi calendariste din Cucova (jud. Putna, azi: Bacău – pp. 32-37). Ceea ce ar putea face volumul, dimpreună cu cei ce asumă o asemenea istorie, s-ar putea chema utilizarea publică a istoriei. Adică, renunţarea la evocarea exclusiv în cheie pozitivă şi triumfalistă a trecutului instituţional (în cazul nostru, un discurs despre Jandarmerie care să menţioneze doar instituţia ce ar fi fost numai o apărătoare a ordinii şi liniştii publice, fără vreun derapaj specific unui stat care – măcar pe alocuri – devine şi unul poliţienesc).

Meritul cărţii este acela că abordează trecutul recent al unor comunităţi despre care nu s-a scris sau despre care s-a vorbit prea puţin (vechii calendarişti/stilişti, arhangheliştii, evreii din Bîrzula, ortodocşii care contestă deopotrivă religia/Biserica oficială şi puterea politică ş.a.m.d.). În plus, poate la fel de important, volumul sugerează şi un alt tip de scriere a istoriei Bisericii, care poate ar trebui reluat şi de alţi cercetători. Nu este o istorie a structurilor instituţionale, nu este o istorie politică a Bisericii, ci mai mult o istorie socială (scrisă şi de antropologi culturali, sociologi ai religiei, etnologi, curatori-muzeografi ş.a.), o istorie care surprinde comunităţile marginale, scoase în afara legii, clandestine (chiar de dinainte de 1948, momentul în care regimul comunist a suprimat Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică). Dacă ar fi fost un volum despre structurile instituţionale ecleziastice, probabil ar fi zăbovit asupra mai multor funcţionari ai credinţei; aşa, avem de-a face cu o carte în care se vorbeşte despre un tip de autenticitate religioasă care deranjează autoritatea statală şi moralitatea publică a majorităţii, despre trăirea autentică a religiei versus religie instituţională (un caz important discutat este cel al Părintelui Nil Dorobanţu – vezi capitolul datorat lui Ionuţ Biliuţă, În chilia părintelui Nil, pp. 89-94). Nu sunt uitate nici fenomene precum Maglavit (vezi Roland Clark, Petrache Lupu şi Minunea de la Maglavit, pp. 72-75) sau Vladimireşti (Ionuţ Biliuţă, Viziunile de la Vladimireşti: un profil charismatic feminin, pp. 77-83).

În fine, pentru că vorbim de 2025 ca fiind „anul cardinalului Iuliu Hossu“ şi am pomenit deja de momentul 1948, să notăm că o secţiune a cărţii chiar se intitulează Imagini ale Episcopilor Greco-catolici martiri (pp. 94-97). În alta, este vorba despre episcopul Ioan Dragomir şi despre preotul Vasile Trif, iar spre final este tratat cazul Manifestului din 1977 adresat credincioşilor români uniţi (care a declanşat o vastă acţiune a Securităţii – Operaţiunea „Apelul“ –, derulată practic până în decembrie 1989). Două imagini impresionante îi prezintă pe episcopii martiri greco‑catolici Ioan Suciu (decedat în 1953), Valeriu Traian Frenţiu (1952), Vasile Aftenie (1950), Ioan Bălan (1959), Alexandru Rusu (1963), Tit Liviu Chinezu (1955) şi pe cardinalul Iuliu Hossu (1970). După cum ne spun editorii, fotografiile lor au fost puse în anii 1970 sub forma unui colaj – în formatul unor cărţi poştale – şi încadrate artistic în jurul unei imagini a catedralei greco‑catolice din Blaj.

Cartea – realizată de un colectiv de zece autori – este dedicată memoriei tuturor celor ale căror voci şi chipuri au fost îngropate adânc în arhivele poliţiei secrete, pentru a nu mai fi văzute sau auzite niciodată. Să mai remarcăm, în încheiere, şi dimensiunea expoziţională/vizuală a proiectului care a influenţat şi componenta narativă, naraţiunea propriu-zisă a volumului (vezi textul de final semnat de Gabriela Nicolescu, De ce facem expoziţii? – pp. 244-249).