CONSTANTIN CUBLEŞAN, „CE FRUMOASĂ-I CLIPA ASTA DINTRE VIAŢĂ ŞI MOARTE“

Prezenţă de-acum notorie în peisajul cultural, Silvan Th. Stâncel se înscrie confortabil în galeria trubadurilor moderni, poeţi care şi-au cântat (îşi cântă) propriile poeme, dar şi ale altora, în concerte de real succes. „Silvan Stâncel – îl portretizează Răzvan Voncu în Postfaţa (Între două tentaţii) la volumul Androidul romantic (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj Napoca, 2024) – cântă extraordinar la chitară acustică şi compune piese profunde şi surprinzătoare, fără legătură cu limbajul (mai degrabă, frivol) al muzicii româneşti actuale. Ascultă, trăieşte şi cunoaşte muzica în toată amplitudinea ei şi, deşi are o tehnică instrumentală personală de invidiat, accentul cade, în interpretările, ca şi în compoziţiile sale, pe emoţie, pe gând şi pe trăire. Cântecele sale pornesc întotdeauna de la creaţiile lirice ale unor mari poeţi, clasici şi contemporani, cu o predilecţie pentru aceştia din urmă“. Putem, aşadar, să-l alăturăm unor iluştri înaintaşi ai genului, ca Bulat Okudjava (volumul L’amour toujours), Charles Aznavour (volumul Idiote je t’aime), Vladimir Vîsoţki (volumul Nerv), Cezar Ivănescu (volumul La Baaad) ş.a. Totuşi, poeziile din recentul volum nu sunt (?) texte pe care le-a cântat sau care urmează să fie puse pe melodie şi interpretate în concerte. Ele trebuie citite ca poezii în sine cum, de altfel, şi sunt cu adevărat. E o lirică a notaţiei emoţionale, de mare concentraţie lexicală, expresive prin ritmicitatea discursului sacadat, predispusă la o preluare cantabilă de tip modern: „niciodată/ n-am plecat// niciodată/ n-am putut/ să plec// niciodată/ n-am putut/ să înţeleg// am luptat/ până la capăt// am plâns/ am fost penibil// te-am căutat/ chiar şi atunci/ când ştiam/ că nu mai are nici un rost// m-am întors/ la locul nostru“ (plecarea ta).

Pe coarda poeziei de dragoste (erotică), sentimentalismul e cenzurat, aşa cum îi şade bine unui android, adică unui robot cu aspect uman, pe care poetul îl însufleţeşte cu înclinaţii romantice, dacă vreţi într-o atitudine polemică faţă de copleşitoarea invazie, în viaţa publică, a tehnologiei IT. Dar, dincolo de orice tehnologie, Silvan Th. Stâncel devine melancolic, evocându-şi iubita în halouri de romanţă pasională: „a venit/ toamna/ între noi// părul tău/ are lumina/ castanilor/ aurii/ şi mirosul/ de brumă/ de stat sub plapumă// cântecul nostru/ e cântecul/ pianului/ oprit/ la jumătate de drum// soarele/ tot mai difuz/ iar zâmbetele noastre/ rămân/ încet/ încet/ poze/ într-un album cu amintiri// dragostea e o boală/ sau nu/ cu două tăişuri/ în funcţie de meniu// ce frumos e afară!//e vară“ (a venit toamna).

Meditează asupra clipei trăite, mai degrabă comentează această existenţă, modul de a căuta mereu fericirea, de obicei iluzorie, modul de a trăi clipa, diurn, în fatalitatea ei. E aici lirica unui calm în care poetul îşi decantează, cu seninătate, sentimente şi nelinişti lăuntrice, simţind nevoia de a ieşi din cotidian, din viaţa de rutină, evocând amintiri din copilăria degajată de responsabilităţi: „hai să ne oprim/ cu gândul/ la jumătatea drumului// hai să ne folosim mintea/ pentru a vâna// strict ceea ce ne place// istoria vieţii tale e un sac/ cu amintiri// lasă-l jos/ pentru o vreme/ şi aruncă-te în marea caldă/ şi plină cu spume// hai să fim/ iarăşi/ iresponsabili“ (gânduri de iarnă).

Cel mai adesea îşi comunică relaţia cu prietenul, cu fiinţa de-alături, într-un soi de dialog liric exaltat, chiar dacă trăirea în sine ascunde cu discreţie un dramatism autentic: „te-am trădat!// de mai multe ori/ în gândurile mele/ în singurătatea mea// fără să-ţi spun/ m-am îndoit de tine/ m-am îndepărtat// am revenit/ ca şi cum nimic/ nu s-ar fi întâmplat// te-am minţit!// m-am bucurat discret de eşecurile tale/ m-am prefăcut că-mi pare rău…/ nu ţi-am putut suporta reuşitele/ m-am simţit vinovat şi mic/ am jucat întotdeauna la perfecţie// teatrul/ prieteniei noastre// bun!/ ne vedem data viitoare la o cafea! salutări soţiei!“ (dragă prietene).

Tonalitatea versurilor are un soi de lamentaţie afectivă trădând predispoziţia pentru genul romanţei, cultivat însă într-un provocator demers de tip retro, care îşi are şarmul real al melancoliei de acest tip: „De ce stai/ goală/ la fereastră?…/ în miez de noapte/ în greier grai/ când luna plină stă să nască/ iubiri nescrise/ în serai// de ce tu taci/ când treci pe stradă?/ cu mâna faci un semn discret/ dintr-un ungher de întuneric/ unde eu văd doar negru sec// de ce duci degetul la gură?/ şi ce gândeşti atunci când vezi/ cu ochii minţii/ prin himere/ iubirea/ în care tu crezi?// şi îmbrăcată cu o mantie/ de-a nopţii vrajă/ eu visez/ o fată goală la fereastră/ că o sărut// pe tot ce vezi“ (de ce stai goală la fereastră?). Dar are şi vigoarea, angajamentul manifest, protestatar dacă doriţi, la adresa contextului maculat al actualităţii.

Poezia cultivată de Silvan Th. Stâncel, rostită trubaduresc, însoţită adesea de acordurile chitarei (în tradiţia vechilor greci, instrumentul preferat era lira sau harfa), are o structură melodică a limbajului şi o construcţie prozodică aparte, ceea ce şi face originalitatea acesteia în actualitate.