RADU CONSTANTINESCU, COMUNICARE ŞI/SAU INFORMAŢIE?

Iată provocarea pe care ne-o aruncă Dominique Wolton, directorul de cercetare la CNRS Paris, specialist în mass-media şi discipline adiacente, precum comunicare politică, spaţiu public, raporturi între ştiinţe, tehnici şi societate. Trăim, fără îndoială, o epocă a informaţiei. Suntem asaltaţi/ asediaţi de aceasta fără întrerupere pe toate canalele media. Informaţiile ne ordonează gândurile, ne ierarhizează deciziile, practic ne guvernează, ne manipulează existenţa. În sprijinul acestui punct de vedere, este invocată frecvent afirmaţia lui John Davison Rockefeller după care Un om informat este un om puternic. Dominique Wolton, după ani îndelungaţi de cercetări, încearcă să răstoarne acest stereotip şi să demonstreze că adevărata provocare a existenţei noastre sociale depinde astăzi nu atât de informaţie, cât de comunicare: „Nu doar că nu mai este suficient să informezi pentru a comunica, deoarece omniprezenţa informaţiilor face comunicarea încă şi mai dificilă, dar, pe deasupra, revoluţia informaţiei conduce la incertitudinea comunicării“. Aşadar, miza cărţii este regândirea comunicării la ora triumfului informaţiei şi al tehnicilor care o însoţesc. De unde şi titlul lucrării, A informa nu înseamnă a comunica, Editura Junimea, Iaşi, 2024.

De la bun început, sociologul francez îşi mărturiseşte crezul care i-a călăuzit, în toţi aceşti ani, analizele: acela de a nu disocia informaţia, considerată bună, de comunicare – presupusă a fi rea, ci de a le gândi împreună. Fără a ierarhiza, Wolton apreciază că aceasta din urmă este, totuşi, mai complexă decât informaţia din cel puţin trei motive: ridică problema relaţiei, deci a celuilalt; este pe nedrept discreditată, devalorizată în raport cu informaţia; este diabolizată, identificată cu răul, deşi nicio informaţie nu există fără un proiect de comunicare, fiind de nedespărţit. Viziunea sa este convergentă, urmărind împiedicarea celor doi factori, odinioară atât de apropiaţi, să devină „acceleratori de neînţelegere şi ură“, tocmai pentru că, acum, toate diferenţele şi alterităţile sunt vizibile. Sau, cum spune atât de expresiv autorul: „Miza nu e atât de a împărtăşi ceea ce avem în comun, ci de a învăţa să gestionăm diferenţele care ne separă“.

Primul capitol al lucrării, O teorie a comunicării, porneşte de la premisa că revoluţia secolului XXI nu este a informaţiei, ci a comunicării; nu a mesajului, ci a relaţiei; nu a producerii şi distribuirii informaţiei, ci a condiţiilor de acceptare sau de refuz a milioanelor de receptori, rareori pe aceeaşi lungime de undă cu emiţătorii. De aici, decurgând, în mod logic, concluzia că, paradoxal, tocmai pentru că există din ce în ce mai multe informaţii există şi tot mai multă noncomunicare. Autorul analizează conţinutul celor trei elemente principele ale procesului (informaţie, comunicare, receptor), modificările fundamentale ale conţinutului acestora în lumea contemporană, adevărată revoluţie a conceptelor care „bulversează toate raporturile între comunicare, cultură şi cunoaştere şi contribuie la regândirea condiţiilor legăturii sociale contemporane.“

Ca om de presă, am zăbovit asupra capitolului consacrat realizărilor şi derivelor informaţiei ca valoare centrală a societăţii noastre deschise, a cărei libertate este apărată solidar, dar, desigur, cu sensuri diferite pentru fiecare, de finanţişti şi de internauţi, de jurnalişti şi de oameni politici. Autorul examinează contradicţiile informaţiei de presă („contradicţiile sunt la înălţimea victoriei informaţiei“, afirmă ironic acesta) şi distinge zece categorii. Formulate concis şi expresiv, ele diagnostichează exact acest esenţial domeniu social. Reţin, pentru exemplificare, câteva: viteza informaţiei împiedică adesea aprofundarea; abundenţa nu este sinonimă cu adevărul; prea multă simplificare; o cursă de viteză pentru a se impune în faţa concurenţei; globalizarea îi accentuează defectele; creşterea numărului de zvonuri şi secrete proporţional cu numărul de informaţii în circulaţie.

Termenul care revine cel mai frecvent pe parcursul eseului este cel de coabitare: între viziuni despre lume cel mai adesea total diferite, între sisteme sociale, între receptori/ indivizi. Cu riscul de a deveni redundant, îl citez iar pe Dominique Wolton care reia afirmaţia: „Nu doar că a informa nu înseamnă a comunica, dar a comunica nu înseamnă a transmite, înseamnă a coabita“. Pe de altă parte, viteza informaţiei se poate întoarce, precum o armă fatală, ca urmare a lentorii cu care sunt depăşite stereotipurile reciproce ale diversităţii în edificare unei minime coabitări culturale. Teoria comunicării susţinută de autor este, de fapt, o cercetare a coabitării, o invitaţia la experienţă şi toleranţă. Pentru autor, coabitarea este un proiect politic, iar a coabita presupune, de fapt, a comunica. „Cine spune coabitare, afirmă tranşant Wolton, presupune primatul toleranţei. Toleranţa rezultă din experienţa alterităţii. Proiectul coabitării, căci este un proiect, presupune aşadar mai multe condiţii: experienţa concretă a alterităţii, toleranţa faţă de altul, referinţa la universal ca mijloc de evitare a segmentării. A coabita înseamnă a se respecta. A se tolera înseamnă a merge mai departe, a se interesa puţin şi de unii şi de alţii, într-o perspectivă mai generală care presupune o referinţă la universal. Dacă secolul al XX-lea a fost al informaţiei şi comunicării, al XXI-lea va fi mult mai mult, cel al coabitării şi negocierii.“

Formulările aforistice, de mare frumuseţe şi expresivitate (informaţia este prometeică, iar comunicarea paideică; lentoarea este timpul oamenilor, viteza cel al tehnologiilor etc., etc.) abundă pe parcursul volumului, în traducerea exemplară a Simonei Modreanu. Bogata bibliografie care însoţeşte lucrarea, precum şi consemnarea celorlalte studii apărute sub semnătura lui Dominique Wolton, oferă celor interesaţi de problematica fertilă piste de analiză şi de meditaţie.

Concluzia demersului analitic al autorului, elaborat în siajul unei viziuni totodată umanistă şi politică, poate fi rezumată prin cele câteva cuvinte ale mottoului cărţii: „A comunica înseamnă totodată a împărtăşi ceea ce avem în comun şi a gestiona diferenţele care ne separă. Iată de ce comunicarea devine una dintre problemele majore ale păcii şi războiului de mâine“. Premonitoriu, nu-i aşa?