DAN GULEA, SCHIŢA UNUI ANOTIMP

În ansamblul noii proze de astăzi, Angela Martin şi-a creat rapid o voce distinctă, prin debutul cu Valentina (2023), diferită de atâtea alte viziuni contemporane exprimate în ultimii 7-8 ani; deşi, din punct de vedere sociologic, destinul scriitoricesc poate fi comparat cu cel al autorilor de felul lui Alexandru Vona (care scrisese romanul Ferestrele zidite în 1947, dar l-a publicat în 1993), autoarea Cărţii lui Cezar (Editura Polirom, Iaşi, 2024, 248 p.) se înscrie într-o piaţă a prozei ce cuprinde autori născuţi, în general, la sfârşitul anilor ’70, cam când debuta cu traduceri autoarea. Astfel, personaje precum Valentina sau Cezar se află alături de viziunea poetică a Andreei Răsuceanu din „trilogia satului C.“ (O formă de viaţă necunoscută; Vântul, duhul, suflarea; Linia Kármán), de prozele scurte ale Anei Maria Sandu, ce explorează deformările noilor tehnologii în viaţa oamenilor (Salvatorii), de mizerabilismul personajului (feminin) din romanele Laviniei Branişte (Interior zero; Sonia ridică mâna) sau de saga de consum a Simonei Antonescu (Hanul lui Manuc; Chiajna din Casa Muşatinilor) ori de investigaţiile psihologice ale lui Bogdan-Alexandru Stănescu din „trilogia familiei“ (Copilăria lui Kaspar Hauser; Abraxas; Soarele negru).

Din romanul Valentina, salutat călduros drept un debut aparte, din corpusul său imaginar, a fost desprinsă Cartea lui Cezar. Fireşte, nu acest fapt în sine îi asigură individualitate autoarei; ar putea fi luate în consideraţie alte date: că este o cunoscută eseistă (cărţi despre Pessoa sau Augustin Buzura), editoare (Sabato, Juan Valera sau Bachelard), contribuind alături de Mircea Martin la versiunea românească a unor importante cărţi de mentalitate sau de teorie literară, de-a lungul anilor 1980-1990: Starobinski, Denis de Rougement, Lintvelt, Georges Poulet sunt doar câteva dintre numele pe care autoarea le-a tradus şi care s-au bucurat de largi dezbateri în presa culturală de după 1990.

Volumul urmăreşte un episod din viaţa fiului Valentinei, Cezar Grozescu; medicinistul, personaj şi în Valentina, unde îi este urmărit destinul la Viena, fugind din lagărul comunist şi realizând o carieră de medic psihiatru – propune de la început o temă metaliterară, sugerată deopotrivă de omniscienţa şi obiectivitatea naratorului. Un nou Felix Sima, cu noi Enigme ale Otiliei, prins în angrenajul etapei de relativă relaxare a regimului comunist.

După o perioadă de stalinism românesc, cu „îngheţuri“ şi „dezgheţuri“, slăbirea controlului partidului unic cuprinde perioada dintre 1965 (de la venirea lui Ceauşescu la putere) şi 1971 (când se emit cunoscutele „teze de la Mangalia“, potrivit cărora scriitorii, artiştii trebuie să se inspire în mod necondiţionat din viaţa „oamenilor muncii“); acţiunea romanului are loc în 1969-1970, practic într-un singur anotimp, al primăverii, dintr-o perioadă istorică îndeosebi idealizată în discursul recent, când comunismul „acorda“ libertăţi, când apăreau fisuri în Pactul de la Varşovia, înregistrate cu satisfacţie de istoricii conformişti ai perioadei.

Cartea lui Cezar dezidealizează această epocă: turnătorii, securiştii, oportuniştii – prezenţi, de altfel, în orice moment istoric – sunt parcă mai violenţi în epoca „dictaturii proletariatului“, fie ea surprinsă într-o perioadă de „liberalizare“, diferenţele dintre Occident şi noi fiind mai contrastante, mai evidente – de la nivelul relaţiilor umane la tablouri de ansamblu. Faţă de Valentina, se schimbă locul: de la lumea mitteleuropeană la cea bucureşteană.

Romanul are în centru un grup de studenţi selectaţi de Partid pentru un spectacol de teatru la un festival în Franţa: medicinişti, studenţi la actorie şi la alte facultăţi fac în mod rapid repetiţii, pentru o piesă experimentală, în concepţie proprie, unde fac parte din recuzită steaguri roşii în calitate de elemente de tortură; pe acest fond se desfăşoară vieţile protagoniştilor, organizate tipologic – subtil ecou balzaciano-călinescian. Astfel, Otilia Apostoleanu, gazda bucureşteană a lui Cezar, este o doamnă din vechea lume, nevoită să înveţe o meserie şi să apeleze la diferite expediente şi compromisuri pentru a supravieţui, pentru a-şi păstra unele privilegii. Această nouă Otilie, fanată de neajunsurile istoriei, are până şi un pian (la care nu ştie să cânte), trimitere oarecum încifrată la personajul călinescian – sau, mai bine zis, a avut un pian foarte rar, pianul mamei ei, pe care a fost nevoită să îl vândă. Se mai consolează astăzi cu regrete şi cu unele fotografii din albumul familiei în care poate fi admirat preţiosul instrument muzical, „în greutate de 4 tone“.

Alte tipuri umane sunt reprezentate de Ionescu, administratorul de bloc, cu diferite relaţii în tot cartierul – tipul turnătorului; Toni Berbece, tânărul naiv, coborâtor din familia Tulea; Carolina Hidişan, fata de bani gata, excentrică şi imprevizibilă; familia doctorului Hidişan, tipic mic-burgheză; Grozea, activistul de partid minat de istoria sa dramatică de familie, reduplicat ori de câte ori cerinţele narative o impun, precum personajele ce au însoţit studenţii la festivalul de teatru, „tovarăşul X şi tovarăşul Y“.

Nu lipsesc discrete evaluări ale simbolismului realist: „Când, în fine, trecută pe sub arcada porţii din Aurel Vlaicu nr. 111, unde locuia Cezar, inima porni să le bată năvalnic. Îşi plecară capetele supuşi, dar de bunăvoie, fără a realiza că arcada aceea de fier era chiar jugul la care dragostea îi înhăma“ – şi nici tehnici narative precum racourci-ul, utilizat (şi) în finalul romanului, după modelul Enigmei Otiliei.

Discuţia despre balzacianism se sprijină şi pe profilul soţului Otiliei, un oarecare Stamate, a cărui existenţă este enunţată în câteva fraze: căsătorit cu Otilia, fiica preşedintelui Uniunii Avocaţilor din România, părea să aibă o viaţă aşezată bine, haute bourgeoisie; dar îşi pierde viaţa la cutremurul din 1940. Personajul este (re)compus printr-o interesantă syntheză de suspans, pentru că acest Stamate se va dovedi tatăl unui oarecare Grozea, activist de partid la Medicină, a cărui mamă este femeia de serviciu din casa Apostoleanu, atunci şi acum; prin anticipare caracteristică prozei de secol XIX, întreaga istorie este condensată în descrierea socrului lui Stamate: „incomparabil mai familist decât avea să fie în scurta-i căsnicie ginere-său“.

Angela Martin reia astfel şi o parte din arsenalul polemic al balzacianismului călinescian – iar întrebarea în ce măsură este fidelă unui model narativ, fără a-l nega prin caricaturizare, devine principala modalitate de înţelegere a textului.

Dincolo de modelele literare, de savanta lor distribuţie, adesea ermetizată, Cartea lui Cezar se bazează pe o importantă problematică politică şi existenţială, în jocul dintre tehnică, reţele literare, trimiteri: situaţia societăţii în anii pseudoliberalizării comuniste, conştientizarea vieţii într-o societate controlată de partidul unic. Astfel de treziri la realitate sunt dure pentru personaje: fie în spital, fie într-un Bucureşti ce arată provincial, fie într-un spaţiu sordid – ameninţarea Securităţii şi a armelor sale sociale planează peste lumea romanului. Ce a însemnat acel climat de libertate cu adevărat, născut cu voie de la partid, după epoca proletcultistă, a „obsedantului deceniu“? – Grupul de studenţi care au ieşit din ţară cu piesa de teatru nu este în niciun fel pedepsit – deşi unul dintre ei alege să rămână „afară“, deşi au prezentat o violentă satiră a regimului dictatorial roşu, o cu totul altă piesă decât cea jucată în faţa comisiei de cenzori, deşi mesajul lor a fost reduplicat în presa festivalului şi au devenit rapid foarte cunoscuţi, deşi nu au respectat nicio clipă programul pe care li-l pregătiseră „amabilii“ tovarăşi însoţitori X şi Y: „cineva de sus, probabil, hotărâse cu înţelepciune că scandalul trebuia evitat“.

Aceasta este culoarea primăverii din Cartea lui Cezar.