ANTONIO PATRAŞ, INIMA TREBUIE SILITĂ SĂ IUBEASCĂ MAI MULT

Cel mai recent volum din jurnalul lui Radu Vancu – Boala şi războiul. Jurnal 2020-2024, Polirom, 2024 – ne invită la o pasionantă călătorie în intimitatea scriitorului şi în laboratorul său de creaţie, printre oameni şi cărţi, dar şi la o descindere în Infernul istoriei imediate, mijlocită de un scenariu iniţiatic (scrisul/cititul/trăitul) având drept finalitate luminoasa resurecţie, revelaţia că frumuseţea există şi că ea va mântui lumea. Iar revelaţia aceasta n-ar fi posibilă, suntem avertizaţi, dacă n-am crede cu adevărat în puterea vindecătoare a literaturii – îndeletnicire solitară, ascetică, dar şi creatoare de comunităţi, de punţi între oameni, înţeleasă aici ca o „medicină a sufletului“. Celebrată cu fervoare mistică, literatura (şi, implicit, poezia – „fenomenul originar“ al literaturii înseşi) e chestionată în acelaşi timp cu îngrijorare în privinţa capacităţii sale de a lupta cu răul şi, eventual, de a-l şi învinge. Pentru că una din întrebările care revin frecvent în scrisul lui Radu Vancu e cum a fost cu putinţă ca existenţa frumuseţii generate de cultură şi artă să nu fie în stare a împiedica răul, barbaria. În fapt, notează undeva diaristul, căutând un răspuns, frumuseţea trăieşte mereu în vecinătatea răului, pe care-l poate neutraliza, dar şi intensifica, după caz, asemeni unui medicament (pharmakon). De aceea poezia îi părea imorală lui Adorno după Auschwitz, şi tot din acelaşi motiv avea marele filosof să afirme câtva timp mai târziu, după ce citise versurile lui Celan, că poezia trebuie să fie dreptul oricărui suflet chinuit de a ţipa sub tortură. Şi după aceeaşi logică, spune Vancu, se cuvine înţeleasă astăzi atitudinea aparent injustă a ucrainenilor de a interzice, în plin război, opera fascinantă a lui Dostoievski (din pricină că autorul Karamazovilor a fost apologetul slavofilismului), pe care, cu siguranţă, o vor accepta mai târziu, când lucrurile se vor fi liniştit şi când literatura îşi va dezvălui din nou efectul său esenţialmente irenic, purificator. Acesta şi e, de altfel, sensul „politic“ al literaturii: de a se opune, prin însăşi natura sa, oricărei ideologii, gândirii dogmatice şi utopiilor de tot soiul, şi de a celebra imperfecţiunea/ fragilitatea condiţiei umane ca stare de graţie. De a se face ecoul bunului şi paradoxalului bun-simţ, atât de rar răspândit printre oameni (Paleologu dixit!) – care nu sunt nici în exclusivitate buni de la natură, cum credea Rousseau (perspectiva utopică), dar nici în totalitate răi, după cum îi vedea Hobbes. „La mijloc de Rău şi Bun“ e de găsit, în fapt, izvorul de inspiraţie al literaturii adevărate, care nu falsifică viaţa şi care descoperă în Infern scara spre Rai.

Structurat, aşadar, pe cadrele lesne de desluşit ale unui scenariu iniţiatic, prezentul jurnal e rodul unor experienţe spirituale de mare intensitate (autorul spune mereu că literatura e un exces şi că intensifică viaţa), care-şi găsesc expresia în formulări memorabile, sentenţioase, reliefate discursiv în maniera obsesivă a refrenului. Fiind însă conştient de faptul că excesul de stil dăunează stilului şi că aforismul trebuie să lase impresia spontaneităţii pentru a atinge mintea şi sufletul cititorului, diaristul alternează abil tonurile şi intensităţile, ca într-o rafinată compoziţie muzicală. Astfel, glosele de lectură sunt intercalate cu reflecţiile social-politice şi cu impresiile vieţii de zi cu zi, consemnate periodic – dar nu cu insistenţa obişnuită a autorilor de jurnale, care îşi fac din notaţia cotidiană jurământ de credinţă. Ignorând principiul calendarităţii, definitoriu pentru jurnalul intim, autorul scrie totuşi cu oarecare regularitate, uneori mai des, alteori mai rar, după ce trăirile s-au estompat suficient pentru a fi decantate şi triate în funcţie de relevanţa lor existenţială (şi, implicit, literară). Avem de a face, cred că s-a înţeles deja, cu un jurnal de idei – dar de idei trăite cu patos, în mod autentic, fără nimic din erudiţia pedant-găunoasă a scriitorilor livreşti, cu ţâfnă aristocratică, de tipul lui Nabokov (comparat undeva cu Radu Petrescu). Mai potrivit ar fi să vorbim despre o colecţie de eseuri autobiografice (sau de o autobiografie eseistică en miettes) – de altminteri Montaigne, inventatorul genului în cultura europeană, atribuia eseului un sens vădit subiectiv/ personal, care s-a pierdut pe parcurs, făcând necesară distincţia terminologică de mai sus. O afirmaţie precum Je suis moi-même la matière de mon livre se potriveşte de minune şi în cazul de faţă – căci scriitorul, oricât de putrefiat de cultură ar fi, rămâne o făptură autodevoratoare („Sfânt trup şi hrană sieşi“), chiar şi atunci când inspiraţia lui se îndepărtează de cercul totuşi îngust al propriei biografii. Cu toate acestea, fiinţă bovarică par excellence, omul e o invenţie a literaturii şi artei, şi trebuie acceptat aşa cum vrea el să fie, nu cum este de fapt. Pentru că, ţine Vancu să ne atragă mereu atenţia, literatura inventează de fapt omul şi frumuseţea.

Deşi Montaigne (apreciat de Harold Bloom, în Canonul occidental, drept unul dintre cei mai universali scriitori, după Shakespeare) nu apare menţionat explicit în jurnal, ecouri ale gândirii sale întâlnim în mai toate preferinţele de lectură ale diaristului, care se îndreaptă către autori mai aproape de noi, ca Pound, Eliot şi Joyce, admiraţi pentru harul de a îmblânzi şi umaniza prin scris înspăimântătoarea lor erudiţie. Singurul comparabil cu ei în trecut ar fi Dante, citit cu pasiune direct în original, din arcanele fabuloase ale Divinei Comedii fiind extras episodul sinucigaşilor din Infern transformaţi în copaci şi care vorbesc doar cu propriul sânge, când curiosul călător rupe din ei crenguţe. Pentru Vancu (el însuşi un monstrum eruditionis şi un poliglot – citeşte curent în toate limbile moderne şi se descurcă mai mult decât onorabil cu cele clasice, descoperindu-şi vocaţia poetică la o vârstă precoce), scrisul e un fel de narcotic care neutralizează spaima de moarte, pulsiunea suicidară. Atunci când notează că productivitatea sa literară e semn de sterilitate, gândul i se îndreaptă spre autorii „minimalişti“ de tipul lui Kafka-Bacovia-Acosmei, care au avut puterea de a suporta neantul şi de a scrie puţin fără să fie sterili, textele lor purtând pecetea unei autenticităţi remarcabile. Bântuit, dimpotrivă, de elanuri maximaliste, diaristul recunoaşte că el nu e un astfel de scriitor, că nu poate suporta prea mult timp tăcerea şi singurătatea – de unde şi nevoia de a experimenta, de a fi mereu printre oameni şi de a găsi noi şi fertile surse de inspiraţie. Jurnalul e văzut aşadar ca un soi de exerciţiu de digitaţie, menit a pregăti creaţiile sale majore (volumele de poeme, romanele). Autorul menţionează, de altfel, că a început să scrie jurnal atunci când era în impas, când lumina şi frumuseţea („frumuseţea e grea“ – repetă el obsesiv, îngânându-şi magiştrii) dispăruseră din scrisul său. Când au reapărut, chiar în interiorul jurnalului, a înţeles că secretul e să scrii fără să te opreşti, în pofida îndoielilor şi anxietăţilor de tot felul. Să scrii cu propriul tău corp, cu sângele tău, până devii transparent – nu întâmplător, titlurile romanelor (Transparenţa, Paradisul) reflectă tocmai dezideratul dematerializării, al transfigurării extatic-vizionare, prin care imaginaţia triumfă definitiv asupra memoriei personale. De la „Braţ molatec ca gândirea unui împărat poet“ la „Ea era frumoasă ca umbra unei idei“, literatura e plină de exemple memorabile de acest fel, consemnate în jurnal ca stimulente ale propriei creativităţi.

Există însă riscul ca jurnalul (care e „corp“, istorie, factualitate – de unde şi titlurile „infernale“ ale celor trei volume de până acum), voluntar sau involuntar, să eclipseze opera. Aşa s-a întâmplat în cazul lui Gide, bunăoară. Dar Vancu nu vrea să trişeze, construindu-şi narcisiac o personalitate interesantă, de dostoievskiană complexitate. Nimic şocant-inavuabil în confesiunile lui, pline de bun simţ şi de o admirabilă pasiune a moderaţiei în relaţiile cu ceilalţi. Concepându-şi jurnalul ca îndreptar moral, şi nu ca latrină psihanalitică, diaristul (care afirmă răspicat că vrea să-şi silească inima să fie mai bună) îşi inhibă umorile şi nu dă curs înclinaţiei omeneşti, prea omeneşti, către bârfă şi răutate, aşa cum se întâmplă în confesiunile altor confraţi (Goma, Zaciu, Marino şi atâţia alţii). Ca atare, siluetele ce se perindă prin faţa ochilor noştri (inclusiv cea a diaristului însuşi) sunt angelice, transparente, de neverosimilă nobleţe morală. Excelent eseist, moralist şi povestitor, înzestrat cu o memorie fabuloasă ce-l ajută să reproducă în mici scenete cu miez anecdotic biografiile oamenilor iluştri (în volumul de faţă prevalează, graţie prieteniei cu dirijorul Gabriel Bebeşelea, muzicienii – Mahler, Enescu, Bach, Mozart ş.a.), Vancu nu izbuteşte să fie şi un portretist de aceeaşi anvergură pentru simplul motiv că portretul, după Călinescu cetire, e fiul maliţiei, solicitând o doză zdravănă de spirit critic şi, deci, de răutate. La antipodul lui Cioran (autor al unei faimoase antologii a portretului în literatura franceză), ce se autoproclama emfatic „scepticul de serviciu al umanităţii“, Radu Vancu preferă să-şi prezerve naivitatea şi credinţa în oameni. Ca Don Quijote. În consecinţă, despre mai toţi indivizii cu care se întâlneşte aflăm doar că sunt minunaţi (e vorba şi de vedete ale scenei literare şi academice internaţionale) – dar nu pentru că ei ar fi cu adevărat, ci pentru că aşa vrea să îi vadă scriitorul, în lumina bunătăţii inimii sale. Niciun detaliu fizionomic sau comportamental discreditant nu tulbură imaginea diafană, de icoană, a oamenilor cu care scriitorul se intersectează. De aceea, avea dreptate să spună Bogdan Creţu cu prilejul lansării volumului, mai în glumă, mai în serios, că mulţi au început să-l cultive pe Radu gândind c-au să intre şi ei în jurnal, având astfel parte de un pic de celebritate.

La fel ca lipsa de audienţă însă, succesul vine la pachet cu neplăcerile lui, generând anxietate, îndoială, sau chiar un aparent de neînţeles sentiment al ratării care poate duce la sinucidere, ştiut fiind că gloria e deseori ecoul unor neînţelegeri (Marele Gatsby, capodopera sinucigaşului Scott Fitzgerald, era una din cărţile preferate ale aceluiaşi Cioran). Conştient de faptul că oamenii mari pot deveni o calamitate publică, cum spune o maximă confucianistă consemnată de Thomas Mann în Lotte la Weimar, Radu Vancu ştie să îşi gestioneze inteligent propria notorietate, iar dacă uneori se lasă confiscat de „vortexul“ vieţii publice (manifestări, proteste, conferinţe, lansări etc.), o face nu pentru gloria sa personală, ci din spirit civic şi de dragul celor care-i solicită sprijinul, sufocându-l cu admiraţia lor. Lipsit de egoismul şi de vanitatea găunoasă a scriitorilor, şi la fel de modest ca magistrul său de o „discreţie absolută“, Mircea Ivănescu, autorul jurnalului se bucură să petreacă mult timp în familie, alături de soţie (Cami) şi de fiu (Sebastian), construindu-şi un spaţiu arcadic în casa de la Cisnădioara, în proximitatea muntelui şi pădurii, unde gustă din plin voluptatea rusticităţii, ca bătrânul Tolstoi. Fiind, aşadar, şi el om ca toţi oamenii, scriitorul nu trăieşte numai în captivitatea biroului, la masa de scris sau cu ochii pe laptop. Îi place să taie lemne şi să scoată apă din fântână, să bată mingea cu amicii, să urce pe munte sau să joace şah, găsindu-şi vreme şi pentru treburile domestice, deloc împovărătoare. Banalitatea are aici poezia ei, jucând rol de contrapunct simbolic în raport cu confesiunea gravă şi cu filonul tragic al biografiei scriitorului (sinuciderea tatălui ca traumă fondatoare), lăsându-se percepută ca formă de discreţie, de delicateţe prin care, de fapt, capătă contur inefabilul, infinitul mic. S-ar crede că scriitorul (care s-a lepădat de vechea lui identitate de „monstru“ într-unul din vechile lui volume de versuri, pentru a trăi mai apoi miracolul „schimbării la faţă“) e acum cu adevărat fericit – de n-am şti cu ce preţ se câştigă fericirea şi cât e ea de „grea“ – întocmai ca frumuseţea!

M-a impresionat să-l aud pe Radu spunând că se simte ca un începător de fiecare dată când se apucă de scris ceva şi că nu-şi reciteşte niciodată jurnalele – scrieri postume, de fapt, pe care el a decis (ca Musil altădată) să le publice chiar din timpul vieţii, din convingerea că nu numai ce e viu, dar şi ce e deja mort în noi trebuie să capete glas în cuvinte. Aşa cum Negoiţescu sancţiona distincţia dintre scrierile antume şi cele postume ale lui Eminescu, pentru a exalta splendoarea creativităţii sale plutonice, necenzurate de obsesia perfecţiunii formale, aş vrea şi eu să subliniez unitatea de ton, de stil şi de viziune care leagă de fapt jurnalul de operele aşa-zicând ficţionale ale lui Radu Vancu. Şi fiindcă bunătatea e blazonul etic al acestei literaturi sentenţioase, de răvăşitoare autenticitate şi de proverbială expresivitate, nu pot să închei consideraţiile de faţă fără a invoca una din faimoasele maxime ale contelui de La Rochefoucauld: „Un sot n’a pas assez d’étoffe pour être bon“. Prostia e întotdeauna rea, ca şi un anumit tip de inteligenţă, atribuită în jurnal tiranilor, „leprelor cultivate“ – pentru că, într-adevăr, deşi nu toţi oamenii inteligenţi sunt şi buni, cei buni sunt întotdeauna inteligenţi. Înţelegem astfel de ce, însufleţită de lumina minţii, în jurnalul lui Radu Vancu inima ajunge într-un final să iubească fără niciun fel de silnicie.