RUXANDRA CESEREANU, VRĂJITOAREA MARGARETA – ÎN DOUĂ IPOSTAZE LA BALUL SATANEI

Când am fost în călătoria moscovită, pe urmele lui Bulgakov, în 2005, am luat cu mine o pălărie-mascotă de vrăjitoare, din catifea neagră. O primisem de la un astrolog. În Piaţa Roşie din preajma Kremlinului, ne-am şi fotografiat cu pălăria, eu şi Marta Petreu (Marta, amuzată de obiectul vrăjitoresc explicit pe care îl luasem în călătorie). Fireşte că am făcut fotografii şi pe casa scărilor de pe Sadovaia 302 bis (actualmente Sadovaia 10), unde se află aşa-numitul Apartament al Diavolului, preschimbat într-unul din Muzeele Bulgakov, când am ajuns întâia dată acolo, doar cu Corin Braga, după ce rătăcisem o zi întreagă în căutarea zisului apartament. Când în 2024 am vizionat filmul lui Mihail Lokşin (făcut chiar în 2024) şi am revăzut serialul (în 10 episoade) din 2005, regizat de Vladimir Bortko, am vrut să compar mai ales felul în care este gândit balul Satanei în serial şi în film prin rolul Margaretei.

• Iulia Snigir, în rolul Margaretei din filmul regizat de Mihail Lokşin, 2024.

În serial (episodul al şaptelea), Margareta (interpretată de Anna Kovalciuk) e o vrăjitoare jucăuşă care are bucuria unei fetiţe, la fel Nataşa, slujnica sa. Cele două sunt nişte ştrengăriţe, Margareta păstrându-şi constant sensul ludic, întrucât râsul ei străbate tot episodul al şaptelea, vegetal şi dionisiac. Nu în zadar, ea este iniţiată în vrăjitorie de către Pan, fetele de pe pajiştea panică fiind resturi de bacante, amestecate cu iele şi nimfe. La balul Satanei, Margareta este o regină gotică în mod făţiş, veşmântul ei care de-abia îi acoperă goliciunea se dovedeşte a fi o bijuterie de metal ca pentru un spectacol de striptis heavy metal. Inclusiv încălţările ei, condurii, sunt gotici, metalici şi rănitori ca şi costumaţia de striptis satanic, de parcă eroina s-ar afla la o şedinţă de tortură. Viziunea amplă a ruinelor unde are loc balul şi a resturilor de clădiri întunecate şi masive trimit la ideea de infern gotic, chiar dacă el este, totodată, benchetuitor, muzical şi dănţuitor. Vladimir Bortko l-a perceput în grilă făţiş gotică pe Bulgakov.

• Anna Kovalciuk, în rolul Margaretei, din serialul regizat de Vladimir Bortko, 2005.

În filmul lui Mihail Lokşin, Margareta (interpretată de Iulia Snigir) e mai degrabă o strigoaică, strălucirea ei pală şi argintiul epidermic îi sporesc paloarea de strigoaică. Filmul din 2024 mizează pe această dimensiune letală a proaspetei vrăjitoare. Margareta e străvezie, fiindcă e moartă şi în (prin) moarte îl caută pe Maestrul ei. Invizibilitatea ei este una de stafie mai degrabă decât de vrăjitoare. Cât despre Moscova pe care o străbate în zborul ei spectral, viziunea lui Lokşin pare să fie, fie şi numai parţial, un omagiu adus faimosului film Metropolis de Fritz Lang. O Moscovă futuristă şi simultan postmodernă, o Moscovă duală, de ficţiune proiectivă. Din stadiul spectral, Margareta lui Lokşin primeşte, însă, şi atribute divine sincretice, un amestec futurist între Astarte şi Hathor (probabil e o hibridare între mai multe zeităţi feminine care sunt legate de simbolismul sexului, al războiului şi al dualităţii viaţă-moarte). Gestul Margaretei de a bea sânge o consacră ca vampireasă, chiar dacă nu este una letală faţă de cei vii. Sângele baronului Meigel, împuşcat de Azazello, o împrospătează şi regenerează ca pe o zeitate legată de cultul morţii şi al învierii. La final, ea cade într-un hău, în gol, într-un mormânt vegetal care devine mai apoi patul din odaia lui Woland, ocupant al apartamentului 50 de pe Sadovaia. Moscova de după balul Satanei este apocaliptică, distopică, incendiată, fumegândă, dar finalul filmului lui Lokşin nu soluţionează povestea Maestrului şi a Margaretei altfel decât printr-o reîntoarcere ambiguă în planul terestru. Sfârşitul epic al romanului este întru totul absent, din păcate, deşi filmul e spectaculos şi izbutit estetic, altfel.

Deşi am empatizat sută la sută cu Margareta gotică din serialul lui Bortko, întrucât aici dimensiunea dionisiacă pre-gotică era captivantă şi inovatoare, Margareta spectrală (şi mai apoi divinizată sincretic) din filmul lui Lokşin nu m-a lăsat defel indiferentă, ci m-a fascinat ca realizare concretă. Atâta doar că latura instinctuală de mortido a eroinei m-a tulburat în sensul unei melancolii cognitive. Filmul lui Lokşin nu rezolvă viaţa-de-după-moarte a celor doi iubiţi decât într-un mod pripit, deşi pelicula este, altfel, excelent lucrată imagistic.