ION BOGDAN LEFTER, RESTANŢE STUDENŢEŞTI

Am amînat de mai multe ori finalul notelor mele anglo-americanistice. Povestea s-a prelungit mult peste ce mi-am imaginat atunci cînd din primele secvenţe s-a înfiripat un „serial“. Dar vine şi momentul unui sfîrşit. În… sfîrşit, aproape c-a sosit! Promit să nu mai revin în Apostroful din aprilie decît cu ultime note şi cîteva „post scriptum“-uri!

Format în domeniu, absolvent „de Engleză“, „trădător“ în viaţa mea profesională postuniversitară, adică de după studenţie, căci am scris mai ales despre literatura autohtonă, rar despre cele anglofone, şi şi-n cea profesoral-universitară, „la Română“, mi-am mai menţionat sentimentul de vinovăţie care s-ar putea să fi motivat operaţiunea ajunsă acum la final. Oricum insuficientă, parţială, doar o schiţă de istorie „sectorială“, cu ocoluri şi ramificaţii, unele descriptive, altele analitice, şi cu secvenţe memorialistice. Un soi de reconstituire subiectiv-obiectivă sau obiectiv-subiectivă (nici autorul nu ştie cum ar fi mai bine s-o categorisească), fără pretenţii de explorare riguroasă, de studiu sistematic.

Neapărat de susţinut în continuare cîteva restanţe studenţeşti!

Căci… cînd te întorci în timp şi-ţi aminteşti anii de Facultate, recuperezi cîte ceva, povesteşti despre profesoarele şi profesorii tăi „de la Engleză“, despre colege şi colegi, le schiţezi portretele, insişti asupra unor episoade semnificative, emoţionante sau amuzante, cu cine ştie ce tîlcuri, şi rămîi la urmă cu sentimentul că ai spus prea puţin despre lucruri complicate şi despre oameni care merită mult mai mult. Te gîndeşti şi-n continuare la ei, reamintindu-ţi alte şi alte detalii. Revezi note rămase nefolosite din care ai mai recupera şi-un singur cuvînt, expresiv în forma lui specială, de pildă…

…„shakespeariologie“, pe care l-ai găsit în teza de doctorat din 1968 a lui Leon Leviţchi editată „on-line“ („Leon Leviţchi Archive“, Contemporary Literary Press, 2018, vol. 8, I, p. 7/ 9), cu un „i“ în plus faţă de forma „shakespearologie“, care avea să se impună. Poate că-n urma unei contaminări tainice – vezi bine! – cu soteriologia, iată „shakespeariologia“ lui Leviţchi!

Sau ai mai reţine şi alte pasaje din portretul pe care Dan Duţescu i l-a făcut colegului de-o viaţă. Erau practic de-aceeaşi vîrstă, Leviţchi mai mare cu mai puţin de două luni, şi au avut vieţi aproape egale, 73 de ani şi-un pic unul, 74 fără un pic celălalt (Leviţchi: 27 august 1918-16 octombrie 1991; Duţescu: 21 octombrie 1918-26 septembrie 1992). La dispariţia „seniorului“, „juniorul“ supravieţuitor l-a evocat cu detalii pitoreşti pe care le-am preluat la un moment dat în „serialul“ meu anglo-americanistic. Adaug acum mărturisirea lui Duţescu despre săptămîna de lucru aproape non-stop, în doi, pentru finalizarea manualului lor de învăţat englezeşte, după care „eu m-am resimţit foarte tare, el nu a avut nimic“; şi: „Nu i-am ştiut decât un singur hobby: munca. Pentru altceva nu era loc“…

Sau: după portretul in memoriam pe care i l-am făcut lui Miki Irimia, mi-am amintit amănunte legate de tragedia plecării lui Cezar, soţul ei. Mi-a spus la telefon că-l îngrijeşte, mi-a povestit şi cînd ne-am întîlnit în oraş cît îi era de greu. O îngrozea agresivitatea maladiei, apoi a fost bucuroasă de remisie şi din nou frîntă cînd el s-a stins. După cîteva luni, mi-a trimis cîteva proze pe care Cezar le scrisese către final, poate ca revanşă faţă de cariera de ziarist care-i confiscase viaţa. Cînd ne mai îndepărtam de subiect, conversaţia ei redevenea vivace, dar amărăciunea n-avea cum să mai dispară de tot, încît tristă-tristă a plecat Miki cea veselă. Asemenea detalii biografice n-ar trebui să-şi aibă locul în povestea mare a anglo-americanisticii româneşti?…

Le-am pomenit în mai multe secvenţe ale „serialului“ de faţă pe unele dintre colegele mele şi pe unii dintre colegii din Pitar Moş, nu doar din promoţia mea. În şcoală şi mai ales în liceu şi-n studenţie te intersectezi sau măcar auzi de mulţi alţii din anii mai mari sau mai mici. Cred că mă apropiam de absolvire cînd le-am cunoscut şi pe „boboacele“ Mihaela Simion şi Cristina Ţopescu, colege şi pe-atunci prietene.

Pe prima, fiica lui Cristian Ţopescu, bine-cunoscut crainic sportiv al Televiziunii Române, n-am mai întîlnit-o decît fugitiv. A făcut carieră ca jurnalistă de televiziune după 1990 (şi s-a stins nu demult, înainte de a împlini 60 de ani).

Criticului şi profesorului Eugen Simion, tatăl Mihaelei, nu i-am fost student, însă ne ştiam din lumea literară pe care, ca june aspirant şi „lunedist“ bătăios (membru al Cenaclului de Luni, adică), începusem s-o frecventez, poate şi din Universitate, unde Simion patrona un Cerc de critică. Nu l-am frecventat, nici nu se ţinea constant, însă cred c-am ajuns acolo mai tîrziu, poate pe la mijlocul anilor ’80 sau către sfîrşitul deceniului, la o evocare a lui Nichita Stănescu. La curent cu evaluarea mea foarte severă în ce-l privea pe autorul în cauză, Simion m-a invitat să mi-o susţin acolo.

Nici cu Mihaela Simion n-am păstrat atunci legătura. Îi pierdusem urma, însă ne-am regăsit cînd, după mijlocul anilor ’90, s-a alăturat grupului de profesoare şi profesori de la secţia de Studii culturale europene fondată de Ion Vasile Şerban în interiorul Literelor Universităţii din Bucureşti, ulterior rebotezată Relaţii internaţionale şi Studii europene, apoi doar Studii europene. Devenise cercetătoare a postmodernităţii, îşi obţinuse doctoratul cu o teză la temă, aşa că avea cu ce să contribuie. Formaţi amîndoi „la Engleză“, ne-am bucurat să ne regăsim colegi de misie didactică „la Română“ şi-am rămas buni camarazi complici, anglo-americanişti „infiltraţi“ din Pitar Moş în Edgar Quinet.

Cărţile Mihaelei Constantinescu, Forme în mişcare. Postmodernismul (Editura Univers Enciclopedic, 1999) şi Post/postmodernismul: Cultura divertismentului (aceeaşi editură, 2001), sînt excelente sinteze în materie, valabile şi astăzi. Dovadă: „Poate că, în ultimă instanţă, este mai puţin important de stabilit ce este postmodernismul, decît nevoia noastră de a afirma că postmodernismul este. Secolul următor, religios, supertehnologizat sau cum va fi el, va înregistra, fără îndoială, un alt set de coordonate. […] Pînă atunci însă, metafora preferată a postmodernilor, metafora borgesiană a jocului nesfîrşit între oglinzi ce se autoreflectă, defineşte cel mai bine condiţia noastră contemporană“ (Forme…, p. 13). Secolul al XXI-lea a venit şi-un sfert din el a şi trecut, se prezintă categoric „supertehnologizat“, iar specularitatea sa infinită continuă să ne fie caracteristică…

Apropo de studenţie şi de filmul joycean pe care l-am amintit la un moment dat, Passages from James Joyce’s Finnegans Wake, proiectat ca prin miracol pentru noi, într-un amfiteatru: „săpînd“ mai departe, descopăr că piesa ecranizată de Mary Ann Bute, Passages from Finnegans Wake, îi aparţine altei Mary, Manning (1905-1999), irlandeză stabilită în juneţe în Statele Unite, în Cambridge, Massachusetts. Romancieră, dramaturg, critic de film, implicată şi în proiecte creative şi instituţionale neconvenţionale, pare-se că şi producătoare de filme în perioada începuturilor mute. Piesa s-o fi jucat ca Passages…, dar la publicare s-a chemat The Voice of Shem: Passages from Finnegans Wake Freely Adapted for the Theatre (1958), deci cu precizarea că narator e „Shem the Penman“, primul dintre cei doi gemeni din carte, scriitorul/ „caligraful“, faţă de care celălalt, „Shaun the Postman“, e mai banal/ mai poştaş, numai bun pentru ca autorul să se fi identificat cu el, nu cu celălalt, artistul abject.

Joyceanisme…