OANA GOIA, SĂRMANA PĂPĂDIE… DRAGOSTEA

Am amintiri de dincolo de peliculă şi sunt atât de vechi încât cred că tot ce locuieşte în mine a început înaintea mea. Am trăit orbeşte, iar lumina mi s-a înfiripat din timpane. Sau poate că Dumnezeu, într-un punct de sprijin al lui, a ştiut că nu voi trăi dragostea pe nerăsuflate, cum se cuvine, şi m-a tras prin urechile lumilor să aud, să simt, să se lege-n mine, să se descânte…

dragostea.

Sau poate „Fiecare vorbă sună diferit în urechile diferiţilor oameni – numai individul, acelaşi rămâind, o aude într-un fel“. De asta, seară de seară, mă lipesc de fereastră până firele din răşchitor mi se înroşesc şi apoi încep să aud prin păienjenişul lumilor. „În faptă, lumea îi visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, (…) atuncea în adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui“. Aşa se face că eu trăiesc cu urechea lipită de fereastră. Aud cum se leagă şi se descânt în mine lumile. Şi nimeni nu poate spune care-i lumea adevărată – ce se aude în sinele infinit sau ce se vede în finitul ochiului de geam. Nici cei doi ce locuiesc cu mine, Ana nenăscuta şi cel care umblă cu o inimă îmbujorată-n obraji.

Uneori, cei doi nu ies din mine. Sunt ca respiraţiile mele aievea, în plus. Nu ştiu cum au ajuns în oraşul meu, erau aici încă de dinaintea mea. Ei aparţin lumilor de dincolo de fereastră. Ana nu creşte şi cel cu îmbujorarea nu îmbătrâneşte, oasele lor nu se subţiază. Poate aşa-s fugiţii din alte galaxii, iar aici îşi caută doar adăpost. Aşa s-or fi lipit de mine, unul îmi locuieşte stânga, celălalt dreapta. Nu i-am întrebat niciodată de ce m-au ales şi nici nu m-am împotrivit, doar îi priveam cu mirare. La început păreau doi uriaşi ce-mi făceau tavanul camerei să pară mai jos decât este şi mă speriau când îşi lipeau urechea de mine şi scoteau sunetele: „pâş, pâş“, „şîî, şîî“, dar când îşi ţuguiau buzele şi făceau: „phuu, phuu“, mă linişteam.

Abia când am crescut, toţi trei făceam cât o fire de om pământean. Mă mai uimea doar galbenul oraşului în care trăiam. Uneori parcă mă strângea de mi se urca sângele în obrajii gălbejiţi şi mă înfierbântam. Alteori, când păşeam alandala prin lume şi îmi dislocam câte un os, parcă tot oraşul îl îmbia pe cel cu îmbujorarea să-mi pună toate la locul lor cu tandreţe. Asta mă făcea să merg iar ceas: „pâş-phuu“.

Aşa am crescut şi am învăţat şi să trăiesc cu sunetele lumilor. Iar dacă ele ar trage cu un ochi la fereastră, m-ar vedea ca pe un melc solar, din altă galaxie, ce cară în spate o păpădie îmbujorată. Poate chiar sunt, poate chiar mă transform când stau cu urechea lipită de geam şi aud cum păpădiile împânzesc câmpul oraşului. Sunetul acela de vară pe nerăsuflate mă făcea să uit şi de Ana nenăscuta şi de cel cu inima roşiatică. Fugeam în câmp cu oasele trosnindu-mi, aşa cum ni se întâmplă în fericire. Ce noroc că am talpa piciorului mică şi n-am strivit nimic sub paşii mei. Prima dată le-am strâns prea tare, cu voluptatea îndrăgostelii şi le-am auzit cum le zvâcneşte un sânge alb şi dens, ca o ceaţă lipicioasă ce se agăţa de mine. Le auzeam cum le clănţăneau dinţii de lapte, ca de frig, apoi se învineţeau ca perseidele şi scoteau un sunet de năduf, aşa cum se aude şi lumânarea când trage să moară în ceară. Nepriceperea mea de atunci m-a făcut să plâng atât de tare că cerul s-a făcut cocon şi un sunet de sus a coborât şi mi-a pocnit asurzitor în urechi. Atunci s-a făcut prima minune, Ana mi se aşeză în dreapta, iar din urechi îi ieşeau zeci de fluturi ce-au acoperit gemetele păpădiilor. Cel care are îmbujorarea în inimă îmi stătea în stânga şi sufla spre flori un cald „phuu, phuu“. Păpădiile au început să tragă vara în piept şi să scuipe ceară. Erau ca un înecat în voluptatea mea de om ce nu ştia tandreţea. Atunci am învăţat că printre suflete astrale trebuie să calc uşor: „pâş, pâş“, iar ele îmi fac loc. Galbenul lor strident mi se strecoară tandru în locul sângelui şi-mi zămisleşte vara din pământ, în tălpi şi până-n timpane.

E cinstit să spun acum că n-am văzut lumea adevărată să mi se înfiripe din pupile, dar am simţit ordinea lucrurilor cum vine pe scăriţa urechii şi îmi face lumină în candela din piept. Simt cele mai mici detalii ale lumii nevăzute. Când iluziile năduşesc răsuflarea dragostei, inima de om oboseşte şi în cer se aud îngerii cum plâng. Când neprihăniţii stau cu pumnii la ochi, li se aud lacrimile cum trec prin streaşina cerului şi lovesc neconsolate pământul. Când ei plâng pe lumea cealaltă, le curg fluturi. Şi fluturii se strâng în vara unei păpădii, acolo unde-i tandreţea. Dacă omul ar inspira puful galben, în inima lui s-ar face iar o amiază de dragoste ca de vară. De asta îmi place ordinea lucrurilor, îmi face în suflet, cu picioruşele ei subţiri, pe vârfuri, o pânză de…

dragoste.

Acum, aici, ceva nu e la locul lui. Fluturii şi păpădiile s-au împuţinat. Cândva, când vara pleca pe cealaltă parte de lume, păpădiile stelare împânzeau cerul. Acum, înaltul şi-a tras o căptuşeală vineţie peste el, din care mai mănâncă doar câte o molie de dragoste. Păpădiile nu mai ajung în picioruşele lor subţiri la cer şi din înalt nu se mai plânge cu fluturi.

Poate de asta cineva m-a tras prin urechile lumilor şi m-a azvârlit în oraşul unde locuiesc cu două tandreţi, cu nenăscuta şi cu cel îmbujorat, să aflu totul despre sunete, să se astâmpere în mine dragostea când stau cu urechea făcută pâlnie la geam. Să aud că fluturii nu trag să moară pe altă lume, când li se şterge vara de pe zbor, ci se întorc în coconul cerului. Îi văd cum trec de „Stelele-n cer/ deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ până ce pier“ din ochii mei, şi apoi se aude: „şîîî, şîîî“ – dau cerurile într-o parte şi în alta, până la ultima fâşie, să-şi facă loc între îngeri. Aşa sunau şi păpădiile când îmi făceau un loc mic între ele „şîîî, şîîî“.

Cel ce locuieşte în mine cu îmbujorare în obrajii inimii mi-a povestit într-o noapte că îngerii, şi fluturii, şi păpădiile, cândva, au trăit împreună într-o făptură, în astral. Avea aripi nefrânte ca de înger, şi ceva din firescul unui fluture care nu ştie nimic altceva decât copilăria, dar şi purtarea unei păpădii ce face orice copil şi orice înger, chiar şi nenăscuţi, să simtă cum să păşească prin câmpul cu vară: „pâş, pâş“, fără să strivească, fără să curgă ceaţa albă lipicioasă. Iar la sfârşitul anotimpului galben, îi învăţa cum să sufle în păpădii,

ca-n dragoste

dragostea la început

acel „phuu, phuu“ ce nu dislocă oase

şi-n scânduri

frigul umbrei nu se lasă.

Dar oamenii, din nepricepere, au pângărit dragostea. Au smuls-o de la îngeri, au cosit păpădiile, au dezbrăcat-o de sutană, i-au spălat trupul prin care vara asuda cu fluturi şi au uns-o cu mosc. Aşa a rămas dragostea astrală fără suflările din picioruşele stelare, iar făptura făcută din îngeri, fluturi şi păpădii a plâns până s-a stins în ceară, până oasele i s-au dislocat şi i-au rămas alandala prin lumi. De asta îngerii nu se mai aud când plâng cu fluturi. De asta şi fluturii trăiesc doar o stupidă zi pe pământ, iar păpădiile nu mai ajung până sus, într-un picioruş, pentru că nicio gură ţuguiată nu mai ştie sufla-n flori stelare. Dar păpădia a rămas singura din lume care, atunci când i se trage vara de sub picioare şi i se fură galbenul ţipător, ea continuă să fie. Se trage de pe câmp până la fereastră şi se strecoară în casă, iar Ana mea nenăscută îşi ţuguie gura de copil şi suflă spre ea „phuu, phuu“ şi zeci de picioruşe stelare o iau iarăşi în sus, dincolo de fereastră, de câmp şi urcă mult, mult, până depărtările le înghit ca nişte pleoape ce se închid. Deşi nu le mai văd, le aud: „şîî, şîî“ – până în ultimul cer, dând fâşii la o parte. Când ajung acolo, îngerii nu mai plâng, ci sar care încotro, pe unde a luat-o fiecare picioruş stelar, şi murmură de zici că numără pufurile. Se pun în paturile lor joase, grupate câte trei, şi îşi întind aripile deasupra capului, până le pocnesc din încheieturi, de parcă şi-ar dezmorţi dragostea din memorie. Apoi tac, ca într-un moment de reculegere. Aşa se aude prin ochiul de geam când vara pleacă pe celălalt cer. Atunci, Ana vine pâş, pâş şi cu buzele ţuguiate îmi zice:

– Când o să fiu mare şi o să-mi crească şi mie o dragoste pe nerăsuflate în piept, mă voi lungi în câmpul cu păpădii ca în pat de înger, o să îmi disloc oasele ca între suflările mele stelare să încapă inima mărită cu tandreţe. Şi omul meu se va îmbujora de vară. Iar în vrajba toamnei, vom sufla unul în altul păpădii cu picioruşe subţiri şi tandre să ne fie tot vară între oase.

Aşa-mi spuse copila, în timp ce degetele ei lungi şi subţiri ca de păpădie se mişcau în aer de parcă ar înfiora „clapele unui piano sonor şi acompaniind sunetele uşoare a unor note dumnezeieşti cu glasul ei dulce şi moale. Părea că geniul divinului brit Shakespeare espirase asupra pământului un nou înger lunatec“, pe Ana nenăscuta-mi. Şi fata închise ochii şi adormise în mine ca în leagăn. Afară, „aerul era blond şi văratic, iar razele lunii, pătrunzând în cameră“ izbeau cu melancolie faţa celui cu îmbujorarea în obrajii inimii.

M-am desprins de geamul lumilor şi m-am apropiat de el. Icnea, aşa cum se întâmplă când o gură hrăpăreaţă ia înghiţituri de aer prea mari şi apoi pufneşte. Eram două lumi contrastante. În mine creştea plăcerea simţurilor, în el se adâncea melancolia. Doar inimile ne tăceau în piept ca-n uluire. Galbenul văratic ieşi din mine cu Ana dormind ca un înger, cu mâinile întinse deasupra capului, şi pe gaura cheii luară calea păpădiilor stelare. În pântec, am simţit voluptatea. Cel din faţa mea „voia să vorbească, dar îşi simţi gura astupată de sărutări… El închise ochii şi simţea că inima i se sparge în piept…, apoi iar îi deschise, spre a cuprinde cu ei dulcea lui sarcină, care râdea c-un fel de copilăroasă nebunie de zâmbetul lui, de surprinderea şi spaima“. Spaima noastră de…

de dragoste

de dragostea ce se întâmplă între

oamenii din aceeaşi lume

de dragostea ce se dezbracă de sutană

de dragostea ce frământă voluptatea

din două trupuri îmbujorate

dragostea cea care a pus un oraş în jăratic

Ne iubeam ca într-o lume de păpădii, până când, de fereastră, se băteau fluturi confuzi ce-şi ţineau pumnii strânşi la ochi, florile stelare se învârteau în cercuri de parcă ar înconjura în genunchi o biserică. Lumile se loveau de geam speriate până s-au făcut ceară. Noi am amuţit. Când nu s-a mai auzit nimic, aşa cum se întâmplă şi cu dragostea între oameni, am adormit cu frigul dintre scânduri şi strângându-ne de frică.

Când am deschis ochii, se înfiripa nimicul, „catapeteasma bisericii, de sus până jos, în două s-a despicat, întuneric mare s-a făcut peste tot“ oraşul în care locuiam amândoi.

în oraşul acesta acum blestemat,

anotimpurile au plecat

ca nişte femei nebune,

smulgându-şi părul din cap

n-au suportat să vadă atâtea

leşuri în urma ta

aici, îngerii vin să moară

îşi desfac din umeri cerul şi zborul

se aşază pe spate şi ţipă scurt,

ascuţit, numele tău

până şi fluturii, ce s-au mutat odată cu noi

în sânul oraşului

au rămas desperecheaţi,

orfani de dumnezeu

umblă prin betoane, pe jos,

s-au lăsat de zbor

şi sting lampadare pe aripile lor

fluturii aceia, cândva coloraţi,

mor oftând ca paşii tăi

e plin de leşuri în oraşul în care

ne-am iubit noi doi

mi-a rămas doar masa

la care scriam amândoi

pe locul tău, dumnezeu, dezbrăcat

de sutană, stă în coate

aşteaptă ca paşii mei, mirosind a mosc,

să se mute departe

din oraşul sărmanei păpădii