FLORINA ILIS ŞI IONUŢ COSTEA, VIAŢA CA „SCANDAL“ SAU DESTINUL OLGĂI CABA VĂZUT DE NICOLAE AFRAPT

Istoria îşi trage seva din poveste, din capacitatea omului de a imagina întâmplări, însă istoricul potriveşte „urmele“ trecutului într-un tablou coerent şi expresiv. Munca istoricului coincide, într-o anumită măsură, cu joaca copilului ce compune cu pasiune şi atenţie un puzzle. Dar, spre deosebire de puzzle-ul copilului, în reconstituirea tabloului trecutului, istoricul nu deţine toate elementele ansamblului la îndemână. Unele dintre aceste piese sunt absente sau necunoscute! Dacă copilul îşi exersează imaginaţia la un prim nivel al creativităţii, observând corelarea diferitelor piese pentru întregirea ansamblului, istoricul angajează imaginaţia la un nivel mai profund, al raporturilor dintre formele imaginii şi semnificaţie. Concurează la această diversitate de sensuri rosturile atribuite în epocă izvorului/documentului, filtrul intelectual şi sensibil prin care îl recepţionează şi înţelege istoricul, dar şi semnificaţia pe care o atribuie acesta ansamblului reconstrucţiei trecutului, a structurii narative pentru care optează în redarea povestirii. Munca istoricului devine şi mai incitantă atunci când viaţa istoricului interferează cu timpul trecutului pe care doreşte să-l reconstituie, când percepţiile şi sensibilitatea istoricului sunt nemijlocit angajate în actul povestirii. O astfel de situaţie întâlnim în cartea lui Nicolae Afrapt, intitulată Olga Caba şi Eric(a) Tecău în dosarele securităţii (volum apărut la Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018).

Nicolae Afrapt este un profesor de istorie din Sebeş, a cărui pasiune pentru istoria locală şi regională a transferat discursul didactic de la catedră în paginile unor lucrări monografice ce au ca subiect istoria oraşului, învăţământul din urbe, în mod special, a celui liceal, dar şi, în general, istoria învăţământului de pe Valea Sebeşului, cuprinzând diferitele comunităţi locale din aceeaşi arie geografică. În cercetările sale, s-a preocupat şi de frământările istorice locale care au condus, după Marele Război, la Adunarea Naţională de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, precum şi la consecinţele politice pe care cel de-Al Doilea Război Mondial şi comunizarea României le-au avut asupra comunităţii etnicilor germani din oraş şi împrejurimi. Dedicaţia didactică a profesorului Afrapt, dovedită în discursul de la catedră, s-a convertit într-o problematizare istorică în care istoria locală explicitează marile schimbări din istoria regională şi naţională. Represiunea şi violenţa regimului comunist manifestate în planul vieţii din zona Sebeşului au constituit subiectele predilecte de cercetare ale lui Nicolae Afrapt. Fie că această violenţă a avut ca obiect o comunitate etnică, cea a germanilor/saşilor din zona Sebeş, deportată în URSS, fie că a avut în vedere acţiuni individuale sau ale unor grupuri restrânse ale elevilor din liceu, îndreptate împotriva regimului comunist, cărţile lui Nicolae Afrapt evidenţiază o istorie militantă, dominată de un acut spirit civic şi o pledoarie exemplară pentru libertăţile fundamentale ale individului şi ale valorilor democratice. În acest orizont istoriografic se integrează şi cartea despre viaţa scriitoarei Olga Caba şi a relaţiei speciale cu Eric(a) Tecău, cel ce avea să devină soţul acesteia. Prezenţa Olgăi Caba la Sebeş, începând cu anul 1954, face ca istoria locală să dobândească, din perspectiva studierii condiţiei intelectualului şi a scrisului literar în anii regimului comunist, şi o dimensiune naţională.

Printr-o existenţă trăită la limită, într-o permanentă criză/„scandal“, viaţa Olgăi Caba ilustrează condiţia inadaptabilului. Concurează deopotrivă la această caracterizare şi sensibilitatea artistică acută a scriitoarei, o anumită excentricitate a comportamentului său social care se contrapune moralei societăţii tradiţionale, dar şi rigorilor ideologico-politice ale regimului comunist. Având studii la Cluj şi în Anglia în perioada interbelică, Olga Caba a ales cariera didactică la Bucureşti, mutându-se, apoi, la Salonta şi Oradea şi, în cele din urmă, la Sebeş. Activitatea sa politică din 1946, apropierea de PNŢ şi Iuliu Maniu au constituit pentru autorităţile comuniste capete de acuzare care o vor conduce la detenţie în perioada 1952-1954. Revenită, după ieşirea din detenţie, ca profesoară în zona Sebeşului, destinul său a fost afectat de un alt „scandal“ cvasipublic, datorat relaţiei cu Eric(a) Tecău, prietena sa, care avea, însă, să-şi schimbe sexul în urma unei operaţii chirurgicale şi să devină soţul scriitoarei. Cu siguranţă că această nouă „abatere“ de la normele morale ale societăţii tradiţionale şi de la etica severă a regimului comunist, produsă chiar în perioada „vânătorii de vrăjitoare“ politice din 1958, a determinat înlăturarea din învăţământ a acesteia. Mai vechiul trecut politic, precum şi relaţia „scandaloasă“ au subminat credibilitatea scriitoarei în faţa autorităţilor. Au urmat ani de „supravieţuire“ pentru ca, ulterior, odată cu relaxarea regimului politic, să revină în viaţa literară, din 1971, devenind chiar membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Contextul istoric în care se desfăşoară drama personală a personajelor principale, Olga Caba şi Eric Tecău, interferează şi cu autobiografia istoricului. Ca martor al unei realităţi comune de existenţă – viaţa trăită într-un mic oraş de provincie –, Nicolae Afrapt se confruntă direct cu reprezentările dramei scriitoarei în documentele epocii sau în izvoarele primare pe care cercetătorul trecutului le convoacă pentru a scrie o istorie vie şi nu o legendă a celebrei Olga Caba. Aici se află, totuşi, resortul uneia dintre intrigile volumului propus de Nicolae Afrapt, respectiv a confruntării dintre două perspective: cea a omului, a experienţei nemijlocite, cotidiene, şi cea a instituţiilor, păstrătoare, dar şi producătoare de documente istorice. Sunt puse faţă în faţă două tipuri de reprezentări: una a individului, subiectivă şi parţială, cealaltă a instituţiei, oficială, angajată şi interesată de o anumită finalitate; un timp personal care dezvăluie o „istorie la purtător“ şi un timp „al epocii“ care înscrie biografia personajelor într-o perspectivă politico-ideologică. Atât Olga Caba cât şi Eric(a) Tecău au activat ca profesori la liceul din Sebeş sau în alte şcoli din zonă, Olga Caba până în 1958, soţul scriitoarei până la vârsta pensionării (mutat din 1957 la Petreşti, localitate de lângă Sebeş). Nicolae Afrapt a reconstituit, la nivelul studiului de caz, limitările condiţiei intelectualului din anii comunismului, dar şi o reală pagină de istorie literară privitoare la scriitorii marginalizaţi de regimul politic.

Reconstituirea propriu-zisă a biografiilor celor doi protagonişti redă nu numai condiţia intelectualului român în confruntarea cu ticăloşia unui regim, ci, aşezată în cadru concret, individual, de viaţă, drama unor destine ce-ar fi putut fi excepţionale, dar care s-au frânt fără drept de apel din cauza ideologiei totalitare. Drama acestei tensiuni se particularizează mai cu seamă în situaţia Olgăi Caba, scriitoare şi om politic cu reale perspective până la venirea la putere a comuniştilor, al cărui destin s-a irosit în temniţele comuniste, fiind, apoi, menţinut la marginea vieţii literare şi culturale din România acelor ani. Anii detenţiei dintre 1952 şi 1954 au fost urmaţi de o scurtă carieră didactică până în 1958, când a fost dată afară din învăţământ, trebuind, pentru a-şi câştiga existenţa, să ofere ore particulare de limbi moderne sau să facă traduceri pentru agenţii economici din zonă, angajaţi în procesul de industrializare a zonei şi a importului de tehnologie occidentală. Unele beneficii au fost obţinute şi din publicarea cărţilor sale. Cartea lui Nicolae Afrapt nu-şi propune o analiză a operei literare şi nici o aproximare a valorii estetice a scrierilor Olgăi Caba, ci are ca obiectiv o reconstituire a biografiei scriitoarei atât prin apelul la arhive, cât şi a memorialisticii literare (Lucian Blaga) sau a memoriei comunităţii din Sebeş.

Cercetarea fondurilor arhivistice (Arhiva Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale), a dosarelor de urmărire ale Olgăi şi Eric din 1947 şi până în 1979, a fondurilor liceului din Sebeş, a celorlalte şcoli în care au activat ca profesori asigură naraţiunii şi consideraţiilor istorice un fundament documentar temeinic. Nicolae Afrapt nu ignoră faptul că aceste documente au reprezentat rodul unor instituţii ale căror finalităţi politico-ideologice erau foarte precis delimitate, de aceea portretele pe care le devoaleză sunt filtre subtile pentru reprezentarea personajelor noastre. Un rol privilegiat în registrul acestor fonduri arhivistice a revenit dosarelor de la ACNSAS, fond compus din „şapte volume“: „unul penal, patru volume de urmărire informativă DUI şi două volume de introducere tehnică operativă TO“ (p. 21). Anul 1979 ca limită „post quem“ a reconstituirii biografice reprezintă o bornă impusă de comandamente administrative, fondul arhivistic din deceniul al nouălea nefiind accesibil cercetării istorice. Apelul cu preponderenţă la un astfel de fond arhivistic şi o anumită arhitectură în structurarea naraţiunii istorice explică desfăşurarea capitolelor cărţii care reflectă, la rândul lor, conţinutul documentelor. De asemenea, specificul documentelor utilizate au făcut ca accentele reprezentării biografice să potenţeze destinul celor doi protagonişti în paradigma „vieţii ca un scandal“. Existenţa opoziţiei politice şi comportamentul social problematic motivau, în fapt, activitatea securităţii ca instituţie represivă, a violenţei statului împotriva propriilor cetăţeni.

În altă ordine de idei, convocarea, în contextul reconstituirii biografice, a memoriei rezultate în urma interviurilor, a memoriei autobiografice şi a memoriei literare descrie complexitatea vieţii într-un oraş de provincie a României socialiste, afirmarea şi supravieţuirea unor relaţii inter-umane, a reţelelor sociale construite pe prietenii, dincolo de intrigi şi avataruri politice. Cartea are o profundă dimensiune de istorie trăită care asigură culoarea şi seva vieţii ca experienţă umană, iar istoriei îi conferă minima credibilitate ca „aventură“ în cunoaşterea trecutului.

Cartea ne propune, în acelaşi timp, o intrigă/tensiune a destinului uman în sine sau „o evadare în problematic“, în sensul în care protagoniştii au încercat să „descurce tiparele pe care natura le încurcă uneori atât de savant“ (Lucian Blaga), prin prezentarea imaginii publice a relaţiei dintre Olga Caba şi Eric(a) Tecău; un destin reconstituit la limita dintre „scandal şi normalitate“, datorită faptului că Erica a devenit bărbat printr-o operaţie de sex, la spitalul „Panduri“ din Bucureşti, realizată în 1956, la intervenţia lui Raul Şorban (fostului soţ al Olgăi). Această situaţie le-a permis să se căsătorească, să „intre în normalitatea“ socială, căsătoria producându-se în anul 1957, la Tuzla (jud. Constanţa). Din această perspectivă, cartea ne propune o analiză a mentalităţilor colective din societatea tradiţională a oraşului provincial românesc din a doua jumătate a secolului al XX-lea, confruntarea normei morale normale cu anormalul unui comportament „scandalos“: „Opinia publică este speriată, nu înţelege, îşi face cruce … scuipă în sân … Doamne fereşte … chicotesc şi bârfesc la toate colţurile.“ (p. 129) Rumoarea urbană constituie un indicator al valorilor morale tradiţionale, confruntate cu o nouă definire a identităţii de gen, mentalul tradiţional arătându-se, în cele din urmă, tolerant.

Apropierea istoricului de viaţa Olgăi Caba în limitele istoriei locale şi a reconstituirii biografice deschide o adevărată „cutie a Pandorei“ ca istorie a marginalilor, atât din perspectiva istoriei comunităţii urbane – un oraş de provincie –, cât şi a unei „crize“ a definirii identităţilor de gen, confruntată cu valorile societăţii tradiţionale, a unei scriitoare exclusă parţial din viaţa cultural-literară.