MIRELA NAGÂŢ, LUMI POSIBILE

Caius Dobrescu a mai scris roman în versuri, acum mai bine de un deceniu, Euromorphotikon, volum salutat entuziast de critici: „o carte mare“ îl numea Andrei Bodiu (s-a invocat într-o analiză chiar şi termenul de „capodoperă“), şi nici acum, cu proaspătul Bolyai la Timişoara. O epopee onirică (Bucureşti: Tracus Arte, 2024, 190 p.), nu se dezminte în privinţa staturii impresionante a noului său obiect literar. Căci iese imediat în evidenţă sofisticata construcţie în care autorul montează fapte istorice care ţin de biografia matematicianului ardelean János Bolyai, cu episoade fantastice, personaje inventate, referinţe livreşti, toate garnisite bine cu vervă ironică şi ludică, generând un artefact literar care e, totodată, şi Bildungsroman, şi epopee, şi poveste a unei revelaţii, şi elogiu al ştiinţei, şi pledoarie umanistă foarte actuală azi. Bonus: opţiunea pentru versuri, care densifică formulările, sensurile.

Bolyai s-a născut la Cluj, la începutul secolului al 19-lea, s-a format la Viena, la colegiul militar de ingineri constructori, şi a lucrat trei ani la fortificaţiile oraşului de pe Bega. De la aceste date, Caius Dobrescu încheagă povestea în jurul a două noduri: imaginea multistratificată cultural a Timişoarei, în apropierea frontierei militare a Imperiului Habsburgic, şi momentul revelaţiei matematice avute de cel considerat azi pionier al geometriei neeuclidiene. Bolyai ajunge să imagineze o lume curbată, în care era plauzibil ca printr-un punct exterior unei drepte să treacă mai multe paralele cu ea.

Autorul păstrează o distanţă ironică faţă de personajul său şi-un anumit accent jocular în felul în care instituie şi subminează totodată convenţiile ficţionale puse la lucru. De pildă, formula epică e una aşa-zis epistolară: nu foarte bătrân, dar bolnav, la Arad, matematicianul îşi rememorează trecutul şi-şi enunţă mesajele testamentare în faţa unui interlocutor care e nimeni altul decât câinele său, aflat în fază terminală, altfel spus un artificiu menit să decupeze mai bine însingurarea finală a omului de ştiinţă. În puzzle-ul pus cap la cap de Caius Dobrescu, Bolyai e o natură riguroasă, c-o educaţie iniţiată sub autoritatea paternă a lui Farkas Bolyai, tot matematician, numit cu mare deferenţă „Domnul Tatăl Meu“. Dar alonja personalităţii sale e de mai mare anvergură, căci tânărul János se vrea şi gânditor social, e şi excepţional spadasin, victorios în nenumărate dueluri, e şi bun interpret la vioară. Bemolurile decurg din cadrele tipului său de formare: scepticismul în faţa unei realităţi multiculturale funcţionale (colegul Dzumba e nevoit să-i atragă atenţia că „graniţele vor fi mereu poroase, indiferent de ce se vede pe hartă./ Nu contează liniile – frumos-paralele, dacă preferi –/ trase pe planul curgător al apei. Contează straturile profunde// interesele, pasiunile, dorinţele, visele – ele vor trece/ mereu unele peste altele, unele prin altele“), prejudecăţile în faţa alterităţii (frontiera militară habsburgică e considerată „un parapet al civilizaţiei“, dincolo de care se afla „Răul Suprem, Orientul“). Iar ca să complice lucrurile, autorul urcă resentimentele lui Bolyai faţă de Gauss, cel care, aflat într-o postură privilegiată de profesor la Universitatea din Göttingen, nu-i recunoscuse meritele în explorarea geometriei neeuclidiene, până la pragul patologiei, înşirând episoade paranoice cu urmăriri executate de presupuşi spioni ai celebrului matematician şi fizician german.

Terenul epic e minat, căci strategia autorului e să amplifice biografia austeră a eroului, cu episoade misterioase, fantastice, sabotate însă prin sugestia caracterului lor pur oniric sau halucinatoriu, pus pe seama febrei, a malariei de care se îmbolnăvise Bolyai pe meleagurile mlăştinoase bănăţene. Aşa apare o uluitoare expediţie pe insula Ada-Kaleh, pentru întâlnirea cu un înţelept care ar fi stăpânit „toate Ştiinţele din lumea musulmană“, şi care l-ar fi putut ghida în explorările sale matematice. Peripeţia, primejdioasă din start pentru turcofobul Bolyai, căci însemna trecerea „Dincolo, în lumea ca nisipul mişcător/ a Răului“, ia forma unei ieşiri din timp, amnezice. Dervişul rotitor îl antrenează în mişcarea lui pe Bolyai, suscitând afundarea acestuia într-un alt fel de spaţiu, unde dimensiunile „se fac ţăndări“. Alternând ritmat episoade de fantasmare pe fondul bolii cu altele de luciditate matematică, autorul ţine, totuşi, să traseze net conturul descoperirii lui Bolyai: revelaţia ştiinţifică s-a produs prin mobilizarea proprie-i minţi, nu prin vreun secret mistic devoalat, împrăştiind astfel seducătoarele perdele ficţionale onirice pe care ni le fluturase pe traseul poveştii.

Episodul Ada-Kaleh e miezul de suspans şi concentrare stilistică al cărţii, memorabil în întregime. Locul cu forfota lui „printre valuri de mătăsuri/ şi şiraguri de perle, printre maimuţe/ şi papagali“, are contururi macedonskiene: insula cu „ţărmuri trandafirii – părea, cu totul,/ o specie acvatică de roză“. Pe fundalul acesta exotic ameninţarea scufundării eroului şi salvarea lui sunt surprinse cu accente ironice, fals apocaliptice – situaţia e tranşată, cum se întâmplă, de pildă, în eminescianul Memento mori, dar acolo la modul solemn, de confruntarea zeităţilor din tabere mitologice şi culturale diferite: „Până-ntr-un punct, Neptun şi oastea lui/ de tritoni cu muşchi lichizi, cu-armurile/ şiroind, tunând din trompete, bătând/ din suliţi, ne protejaseră. Da. Toţi aceşti/ zei acvatici, parcă veniţi în grabă din jurul/ fântânilor Vienei, şi ale Monarhiei, şi ale/ întregii lumi civilizate. Dar la mijlocul/ apelor, prinşi de fapt între Frontierele/ Imperiilor – bine că nu de-a dreptul/ striviţi – a prins să urle peste noi/ corul uriaş al djinilor sălbatici,/ veniţi aici odată cu Sultanul/ din inima deşertului şi a stepei“. Pe fondul delirului febril al bolnavului, confruntarea degenerează într-o halucinaţie coşmarescă, în care fantasma unei foste iubite din tinereţe fuzionează cu cea a adversarului său ştiinţific: pe trupul de raze al femeii apare capul de satir al lui Gauss, ca o premoniţie nefastă. În cele din urmă, Bolyai, chiar dacă nu are parte de recunoaştere şi glorie în timpul vieţii, pare că găseşte, în schimb, prin geometria „hiperboloidă“, o rezolvare ontologică, accesul la imortalitate, într-o altă dimensiune: „în spaţiul pur, în spaţiul absolut/ n-ai cum să putrezeşti“.

Un fir subţire leagă cele două romane în versuri ale lui Caius Dobrescu: erosul, care mobiliza precedentul volum (era imaginat acolo un Congres al naţiunilor Dragostei Abundente, care căuta să finalizeze o Declaraţie comună), surprins doar secvenţial, însă, în Bolyai la Timişoara…, ca episod de iniţiere, în tinereţe. În Euromorphotikon, Andrei Bodiu lăuda eleganţa limbajului cu care Caius Dobrescu definea domeniul amoros. În aceeaşi linie, acum registrul e al sugestiei subtile: „Prăpastia Plăcerii“ o cunoaşte matematicianul aflat la studii, la Viena, alături de contesa cu onomastică grăitoare – Ekszthazy, văduvă, eroticul fiind figurat ca un ritual dansant, ornat cu aluzii literare, în care talentele matematice, angrenate şi ele, au un efect seducător copleşitor. Dar delicateţea ca de porţelan a „cercului magic“ al cuplului e distrusă de ochiul indiscret al unui terţ, care spiona după un paravan.

În era pragmatismului, a ignoranţei ştiinţifice şi a radicalismelor de tot felul, cele două proiecte/idealuri, care interacţionează în romanul lui Caius Dobrescu, seduc prin mesajul lor umanist implicit, fie că e vorba de performanţa intelectuală, fie de convieţuirea în toleranţă. Formulat concis de unul dintre personaje, idealul politic şi social are, azi, o rezonanţă stimulativă: tot ce vor etniile „e să prospere-mpreună/ fără să dăuneze vecinului. Trăieşte şi lasă-i/ pe ceilalţi să trăiască. Iată Spiritul// adevărat al Frontierei. Numai că atunci când te laşi/ sedus de-onoare şi glorie, crezi că esenţialul/ este nu s-arunci punţi, ci prăpastia s-o faci mai adâncă“.