ŞTEFAN MELANCU, POEZIA CA DIFICULTATE ŞI RISIPIRE

Opera poetică, Volumul 1, Editura Rocart, 2024, este volumul cel mai recent purtând numele lui Ion Stratan, un nume de referinţă al optzecismului şi care, în acest moment, la aproape 70 de ani de la naştere şi 20 de la dispariţie, este o adevărată legendă a poeziei optzeciste, înconjurat de aura unui debut editorial spectaculos (cu volumul Ieşirea din apă, 1981, socotit de Nicolae Manolescu, în perioada respectivă, alături de cel al Martei Petreu, din acelaşi an, printre cele mai semnificative) şi, în egală măsură, de imaginea unei existenţe puse sub semnul dramaticului prin dispariţia sa intempestivă şi tragică. Ediţia este îngrijită de Dan Gulea – cel care semnează, alături de note, bibliografie şi repere critice, o substanţială prefaţă („O vizită în laboratorul Ion Stratan“), constituită într-o analiză aplicată a „laboratorului“ de creaţie (cu „revizitările“ şi reformulările în diversele variante poetice sau de ordin stilistic la care poetul a recurs deseori, de la un volum la altul) şi cu relevarea principalelor direcţii pe care se aşază poezia autorului în evoluţia sa. Structural, acest prim volum cuprinde apariţiile editoriale ţinând de intervalul 1981-1996, respectiv Ieşirea din apă, grupajul din celebra antologie Aer cu diamante, Cinci cântece pentru eroii civilizatori, Lumina la foc, Lux, Ruleta rusească, Desfacerea şi „Cântă, Zeiţă, mânia…“. Parcurgerea acestui prim segment din ceea ce constituie opera lui Ion Stratan în ansamblul ei relevă direcţiile şi temele mari pe care le indică evoluţia de la un volum la altul, subliniate cu pregnanţă în prefaţa ediţiei, odată cu trăsăturile ce ţin de viziunea poetică şi de stilistica acesteia. Legat tocmai de acest ultim aspect, pentru cititorul prezentei antologii, e de observat mai întâi una din trăsăturile poate cele mai relevante ce marchează viziunea poetică a lui Ion Stratan, respectiv cea care constă în dificultatea reprezentată de discursul său liric. Sens în care Ion Stratan este, între congenerii săi, cu siguranţă, poetul cel mai dificil. Fapt subliniat, de altfel, mai mereu în receptarea creaţiei sale, între alţii, de Nicolae Manolescu, vorbind, la debutul poetului, despre o „lirică de epură, foarte concisă, de cifruri ale simţirii“ şi despre „canalele invizibile ale discursului ce se rosteşte“ (România literară, nr.20/1981), Ion Bogdan Lefter (remarcând „cerebralitatea“ extremă şi încercarea obţinerii unor „efecte poetice pe toate căile, menţinându-se în acelaşi timp între limitele unui ermetism pe care aparenţa ludică nu-l poate ascunde“ (Contemporanul, nr. 17/1982), Eugen Simion (subliniind „lirismul concentrat, închis în simboluri greu de tradus într-o unică şi explicită semnificaţie“, alături de un „ermetism involuntar“ şi „impresia de absconzitate“ determinată de „schimbarea rapidă şi imprevizibilă a planurilor de percepţie“ (Scriitori români de azi, IV, 1989), Cornel Regman (decelând între poezia „pură de tip Mallarmé“ şi suprarealismul de „tip exploziv tip André Breton“, Dinspre „Cercul Literar“ spre „Optzecişti“, 1997), Marin Mincu (vorbind despre „o metaficizare a discursului propriu“ şi, drept consecinţă, de faptul că poate tocmai aceasta „îi conferă o anumită dificultate de lectură, astfel că eşti indecis dacă motivaţia acesteia se află în hermetismul autentic sau e mai degrabă o formă de obscuritate caracteristică liricii moderne“, Ruleta poeziei, 1999) sau Radu G. Ţeposu (remarcând jocurile „lingvistice, precum şi speculaţiile logistice ieşite de sub mantaua lui Ion Barbu şi Nichita Stănescu“, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, 2002). Astfel de sublinieri trimit spre o anume configuraţie a viziunii specifice autorului, mizând pe fluxul cerebralităţii şi al formulelor abstracte în constructul poetic (pe urmele, s-a tot spus, poeticii lui Ion Barbu şi a lui Nichita Stănescu, cu expurgarea din conţinut a afectului în favoarea ideii/intelectului ca predominanţă poetică), şi nu de puţine ori la întretăierea cu direcţiile avangardiste şi suprarealiste, Ion Stratan păstrând totodată caracteristici aparţinând poeticii optzeciste, precum ludicul de sorginte textualistă, ironia (de tip witz, cum o numeşte Eugen Simion), intertextualitatea şi jocurile lexicale (infuzată, de pildă, în Pentameron, din Aer cu diamante sau, substanţială, în Ediţie critică, din Ruleta rusească), ca şi unele note de biografism, difuz ori marcat paratextual prin diversele dedicaţii vizându-i îndeosebi pe congenerii optzecişti şi pe anumiţi mentori spirituali. Semnificativ pentru relevanţa unui asemenea discurs poetic e de văzut încă din poemul liminar al volumului de debut, intitulat Aici aveţi, poem ce „conţine un adevăr şi un program“ (Nicolae Manolescu, Istoria critică…, 2008), în care, în marginea unui cod poetic de extracţie barbiană, imaginarul liric este centrat pe „urmele unui imperiu sintactic“ (într-un plan referenţial, altfel spus, de ordin secund), desfăşurând o existenţă sub semnul creaţiei determinate de repere subliminale („perechea fără trup“, „pasul tău“), marcate ambiguu-obiectual („farurile adună pasul tău/ şi-l luminează/ timp de două-trei dungi întrerupte“) şi sprijinită, indeterminant, pe o curgere a timpului şi vieţii difuz sugerate: „pentru tine închei o mică asigurare/ încă nu ştiu pe ce/ pentru tine curg zilele mele/ zile de plajă pe nisipul clepsidrei“. În consens cu liniile unei asemenea viziuni poetice, trăirile/ „sentimentele“ capătă, ca în poemul Magazin, forma unor „mănuşi umede cu care/ moşesc un gând“, se închid într-„o tristeţe care răscumpără/ toate concepţiile despre lume/ cu poetul zilei“ sau, în spirit urmuzian, se autodevorează: „la cină, în farfurii albe/ ne vom mânca mâinile“ – corolarul unui atare demers liric oferindu-l un text precum cel intitulat, semnificativ, Poem intraductibil, în chiar versurile de început ale acestuia: „oricum nu se poate traduce/ ceea ce spun – fermecată drojdie/ a unui fel de sentiment căzător/ (…)/ la un disperat joc de cuvinte“. De observat apoi direcţiile dominante în care se încadrează poezia din aceste prime volume ale operei strataniene (şi continuată tematic şi stilistic, deseori repetitiv, în cele apărute după 1996), în linia unei translaţii dinspre modernismul poetic interbelic (cu infuzii ale poeticilor barbiene, argheziene sau bacoviene), filtrat prin neomodernismul lui Nichita Stănescu (Stratan fiind, în acest sens, în sublinierea lui Ştefan Aug. Doinaş, în prezentarea editorială a volumului Lux, din 1992, „singurul continuator cu adevărat al poetului Necuvintelor“) şi intersectat cu poetica optzecistă. Alături de mari teme şi configuraţii ale universului liric precum, într-o minimală selecţie: viaţa pusă sub o „întâmplare a firii/ şi a devenirii“ (noi, care credeam linia), al elegiacului (Dentistule tristule), cu un Sine înţeles ca proiecţie a gândului de care „atârnă realul/ ca o rochie cu spatele gol“ (Oglindă în cupolă/ Invocaţie) sau a unui Dumnezeu „golit/ de iubiri şi tezaur“ (ca în Doamne, te lăsasem bogat, unul din psalmii dinspre finalul volumului Ruleta rusească); moartea, prezentă devreme în imaginarul poetic, încă din primele volume, invocată repetitiv şi sub o notă gravă („o, moartea mea, moartea mea/ ispititoare, gravidă/ camere cu ferestre de oglinzi// fii liniştit, sunt a ta, sunt a ta/ între geneză şi apocalipsă“, Grand Hotel de Magdeburg, III); creaţia/ poezia sub multiple faţete – ale închiderii şi destrămării de sine („de-aici foaia/ e ruptă în jumătate/ pe unde iese mâna mea să te prindă/ de gât/ frumuseţe, cuvânt închis într-un ou“, Poem), substituirii utopice în cuvânt („totul se întâmpla ca şi cum/ aş fi reuşit să trec în cuvinte“, Istoria utopiei), în palimpsest („Literele s-au şters/ palimpsest faţa mea/ Sub vântul de est“, El) ori ale fragilităţii şi evanescenţei „filigranate“, poezia); timpul apoi, liniar şi încorsetant (O ploaie deasă cu uşile de la metrou), crepuscular şi agonal („ivirea Timpului – un ţipăt/ de copil în craniul unei case“, Legenda zilei; la care se adaugă temele de ordin civilizaţional (Grecia cu marile ei mituri şi arhetipuri, nenumăratele simboluri biblice, alături de un prezent aşezat în ecuaţia tehnicii destructive, a profanului şi a metafizicului decăzut, şi sub o privire parodică ori satirică înspre socialul contemporan). Din păcate însă, de la un punct încolo în evoluţia creaţiei sale, începând cu volumele Desfacerea (1994) şi „Cântă, Zeiţă, mânia..“ şi continuând, mai ales, cu volumele de după 2000, poezia lui Ion Stratan va pierde din forţa vizionarismului de început, discursul liric încărcându-se de formule obositor-repetitive şi, ca atare, diluându-se, poetul îmbrăţişând o perspectivă precum cea remarcată de Al. Cistelecan (în Top-ten, 2000) – una „mai curând procedurală decât substanţială şi cu exaltarea mecanismelor de producţie textuală în maniere diverse“, ca „o soluţie de amalgam“ şi de „paradă a formelor“.