IULIAN BOLDEA, ETERNA FASCINAŢIE A EFEMERULUI

Important critic, teoretician şi istoric literar contemporan, Paul Cornea s-a impus prin asumarea unei exigente „lecţii a pluralităţii“ (Nicolae Manolescu), într-un exerciţiu critic „liber şi necodificat“, atras de „dialog, comentariu, încercuire a unui sens, prin esenţă retractil şi relativ“, care face posibilă, cum notează autorul, „o ştiinţă literară bazată pe conceptualizare şi consens inter-subiectiv“. Cărţile de început ale lui Paul Cornea (Studii de literatură română modernă, 1962; Anton Pann, 1964; De la Alexandrescu la Eminescu, 1966) se remarcă prin contextualizări sociologice, o documentare minuţioasă şi analize nuanţate cu privire la resursele iluministe ale ideologiei paşoptiste sau la influenţele paşoptismului în creaţia eminesciană. În Originile romantismului românesc (1972), relevante sunt reflecţiile lui Paul Cornea despre dimensiunile epistemologice ale istoriei literare, autorul trecând în revistă iluziile, şansele şi perspectivele metodologice ale acestei discipline, opera literară fiind interpretată ca individualitate autonomă, dar şi din perspectiva orizontului istoric şi social. Criticul e interesat aici şi de unele aspecte ale teoriei receptării, în spirit comparatist, literatura română premodernă fiind percepută din unghiul „mentalităţii“ şi al „curentului“ literar, din perspectivă sincronică şi diacronică. Oamenii începutului de drum (1974) studiază literatura română din perioada 1840-1860 (profilul generaţiei paşoptiste, diversitatea tipologică a scriitorilor, antitezele visare-faptă, militantism civic-specific artistic, originalitate-influenţă). Nu sunt ignorate aspecte controversate ale generaţiei, conturându-se portrete credibile cu caracter de micromonografii (despre Bălcescu, Heliade, Hasdeu), dezbătându-se titanismul romantic sau preromantismul din spaţiul balcanic, până la evoluţia termenului de „romantic“ şi la ecourile operei lui Lamartine în literatura română a secolului al XIX-lea. În Regula jocului (1980) Paul Cornea revizitează categorii ale literaturii (curent literar, gen, concepte literare etc.), din unghiul tectonicii discursului social în perspectivă intra- şi extratextuală, analizând totodată relaţia dintre text şi context în crearea şi receptarea operei literare. „Versantul colectiv al literaturii“ e relevat cu concursul unor concepte definitorii (succes, influenţă, concordanţă, critică genetică etc.), prin care începuturile romanului românesc ne apar ca rezultat al fundamentării relaţiilor de piaţă, sau din perspectiva conceptului de mit literar (cazul lui Alecsandri), într-o pendulare între „plenitudinea criticii şi altitudinea abordării teoretice“ (Ioana Em. Petrescu), un dialog, de fapt, între „realitate şi concept“. În Itinerar printre clasici (1984), este accentuat rolul analizei istorico-literare, ca modalitate de a identifica şi explica imaginarul prin „structurile, regularităţile şi modul de funcţionare“, acest tip de analiză având şi rostul de a educa „în spiritul metodei, obiectivităţii şi al bunei-credinţe“, dar şi al disciplinei intelectuale. Introducere în teoria lecturii (1988) este un studiu ce denotă o vastă documentare, amplitudine şi vocaţie a sintezei, în spirit interdisciplinar, prin asumarea unor concepte, teorii şi idei din perimetrul sociologiei, psihologiei, teoriei textului sau al criticii literare. În Semnele vremii (1995), autorul reuneşte articole diverse, cronici, despre cărţi şi autori, existând şi un grupaj de interviuri (Pro domo), în care sunt recapitulate etape ale formării intelectuale, opţiuni metodologice şi repere epistemologice. Considerată de Mihai Zamfir „primul tratat românesc de hermeneutică“, cartea Intelectualitate şi raţionalitate (2006) are ca laitmotiv ideea de dialogism, de pluralism şi comuniune intelectuală între autor şi cititor, într-o „sinteză erudită, competentă şi personală a problemelor hermeneuticii de ieri şi de azi“ (Andrei Terian), volumul putând fi considerat „un tratat de filosofia culturii, dacă nu preferăm o expresie a actualităţii, aceea de arheologia cunoaşterii.“ (Sanda Cordoş).

Apariţia Jurnalului lui Paul Cornea (Ediţie îngrijită, note şi indice de Petruş Costea. Cuvânt înainte de Mihai Zamfir, Editura Polirom, 2024) este evenimentul editorial al anului trecut. Mihai Zamfir consideră că jurnalul fixează „momente memorabile“ ale istoriei personale, dar şi ale istoriei „mari“, printr-o percepţie fascinantă şi mereu vie a lumii, a oamenilor şi a întâmplărilor, dar şi prin atracţia ideilor, disponibilitatea, curiozitatea intelectuală şi sinceritatea liminară: „Admirăm în cartea lui Paul Cornea şi sinceritatea. Sinceritate în ceea ce priveşte proiectele sociale pe care le‑a îmbrăţişat de‑a lungul vieţii; sinceritate în ceea ce priveşte relatarea evenimentelor prin care a trecut; sinceritate în ceea ce priveşte raporturile cu ceilalţi, personaje simpatice sau antipatice, descrise fără complexe şi fără fard; în fine, sinceritate în ceea ce priveşte persoanele apropiate, familia şi prietenii, niciodată exaltaţi sau urcaţi pe un piedestal. Revedem lumea noastră cea de toate zilele aşa cum am cunoscut‑o de la jumătatea secolului trecut şi până astăzi, adică obişnuită, modestă, însă uneori eroică prin suferinţa îndurată.“ Remarcabilă e durata de timp transcrisă în textul diaristic (1933-2017), dar şi calitatea de document uman şi istoric a unui text ce îmbină imersiunea în intimitate şi dialogul cu ceilalţi, într-un discurs în care, totuşi, sinceritatea este limitată, tonul îmblânzit, accentele domolite. De altfel, Mihai Zamfir observă, pe bună dreptate, că Paul Cornea îşi schiţase o autobiografie în cartea de dialoguri cu Daniel Cristea-Enache, Ce a fost – cum a fost (2013), în care „a dezvăluit publicului tot ce dorea să fie cunoscut din viaţa şi activitatea sa“. Jurnalul este, însă, altceva, fiind alcătuit din „notaţii directe, scrise sub febra evenimentului, ce nu par redactate în vederea publicării“. Cu toate acestea, limitele dintre jurnal, văzut ca modalitate privilegiată „de a nu lăsa clipa să se evaporeze“ şi memorii sunt, în cazul acestui text, relative, fluctuante, pe fundalul politic atotprezent, insinuant, în care se desenează destinul unui intelectual român atras mai întâi de istorie literară, apoi de teoria lecturii, sociologia literaturii şi hermeneutică. Captivante sunt notele de călătorie, în care sunt consemnate tabieturile culturale (muzee, biblioteci, săli de concert etc.), dar şi notaţiile de lectură ce marchează evoluţia intelectuală a autorului, devenirea sa, pasiuni, partis-priuri, sau fixarea unor siluete umane, portretizate sumar sau detaliat, în mişcare, prin descrieri de conduită, ţinută morală, afectivitate. Desigur, jurnalul este, cum remarcă Mihai Zamfir, „reconstituit, aparţinând atât autorului său, cât şi celui care s-a ocupat de punerea în pagină a unui text dificil“. Mefienţa autorului faţă de genul diaristic la care s-ar subsuma textul său e relevată într-una dintre notaţiile cu caracter autoreferenţial, să zic aşa: „Prezentul caieţel nu e un jurnal. E orice afară de jurnal. E o colecţie de note în vederea unor lucrări viitoare: e o înşiruire de  eseuri miniaturistice scrise cu intenţia vizibilă de a epata; e un amalgam de confesiuni aparţinând eroilor pe care îi voi crea şi gândurilor nedigerate pe care le ofer în formă primară, aşteptând înţelegerea largă a lectorului. Nu e însă în nici un caz un jurnal. Adică o exprimare nudă şi nemijlocită a eului meu real“. Regăsim în paginile jurnalului întâlniri cu oameni importanţi (Arghezi, Iorgu Iordan), cu prieteni, studenţi, cu profesori din învăţământul preuniversitar, însemnări despre concerte şi piese de teatru, liste de lecturi şi reacţii critice, cu interes faţă de criticii ultimelor generaţii (Ioana Pârvulescu, Corin Braga, Ruxandra Cesereanu, Carmen Muşat, Sanda Cordoş, Mihai Iovănel, Andrei Terian etc.). Jurnalul lui Paul Cornea este, cu adevărat, un eveniment editorial al ultimilor ani, prin amploare, fascinaţie a efemerului, anvergură ideatică, stil elegant şi erudiţie calm resorbită în textul confesiv.