Şi dacă-n somn

 

Şi dacă-n somn era şi nime-n lume

nu-i mai ştia obrazul ochiul gura

era pentru că-n zori căutătura

era de-a norilor acoperită spume

 

şi-a nopţii biruinţă era fără tăgadă

cu stele stinse şi întinse ceţuri

şuvoi fierbinte peste vechi îngheţuri

şi păsări oarbe în a cerului ogradă.

 

Şi dacă în trezie se aprinde para

cine cutează iarăşi să o stingă

când iarna-şi caută în sine vara

 

când plouă cu bulbuci în loc să ningă

şi-n Vale paşte flori de Paşte Căprioara

legată cu a lacrimii de taină chingă?

 

Oricât de fără margine

 

Oricât de fără margine-i dezmărginirea

şi fără de tăgadă e făgăduinţa nopţii

privesc cum înfloresc în dimineaţă copţii

bujori ai sânilor şi nu-mi pot ţine firea

 

decât privind dincolo de întunecime

unde se întrece soarele cu steaua

şi norii îşi învălmăşesc adesea neaua

cu stropii unor jucăuşe rime

 

din care iată curge sânge şi mireasmă

de vechi tămâi de-a pururi nestemate

ce se aşază apoi catapeteasmă

 

pe zile-nopţi-ani-secoli, jumătate

vieţii hărăzite, cealaltă în fantasmă

agale strecurându-se-n eternitate.

 

Chiar de te uiţi

 

Chiar de te uiţi cu ochi uimiţi şi brezi

tu ceţuri vezi ori lunci părăginite

şi patime ce-nchid porţi prăbuşite

şi le deschid sub sarici de zăpezi.

 

De-auzi în preajmă bocet de izvoare

de lacrimi crezi a fi al lor răsuflet

cum deodată ar primi acelaşi suflet

livezile imaşul şi turma de mioare

 

ce paşte stele-n empireu şi-n slavă

împrăştie lumina lor spre dimineaţă

cum ar zvârli spre zi un pumn de lavă

 

ori ar lega de viitor un fir pribeag de aţă

ce-şi caută mosorul spre zăbavă

în altă viaţă, da, în altă viaţă.

 

De-i vorbă

 

De-i vorbă aici – cuvânt e mult a spune

acolo-i vânt ninsoare e arşiţă şi brume

e început şi mijloc şi e sfârşit de lume

unde răsare-un soare şi alt soare apune

 

Carnea e tristă, vai, cititul fără rosturi

condeiul bont papirusul o cârpă

minutul pe secundă, ora pe an uzurpă

şi cad a visului de taină adăposturi

 

se prăbuşesc se fac cuiburi de mierlă

ce găzduiesc pui de pripas şi ouă

cu gălbenuşe de mercur şi-o perlă

 

precum o seceră de lună nouă

ce taie anotimpul drept în două.

O parte ei, mie zălog şi gherlă.

 

Et lacrimae prosunt

 

De lacrimă-ţi pese, cum spune Ovid

(cum cel mai adesea se-ntâmplă să fie)

nu-ţi pese de soarele-ajuns la chindie

şi nici de-al nădejdii de cremene zid

 

ea sfarmă cu sfredel de plâns şi tăgadă

ce-a fost ce mai e şi ce mai rămâne

din visul ce trece din astăzi în mâine

şi lasă în urmă mânie tristeţe şi sfadă.

 

De nu-i cu putinţă nici asta a face

fii liniştit vei răzbi nesmintit altădată

când vremea va scrie ale sale soroace.

 

Domniţa de-atunci e acum doar o fată

ce umblă desculţă prin praf şi băltoace

da’ poartă cu sine ierburi de leac şi noroace.

 

Aproape sonet

 

Audi, vide, tace. Ei vor scrie oricum

în hăţişul frazei cu coif de momâie

stă să ardă de-a pururi un foc fără fum

potolit de-un izvor cu apă călâie.

 

Ei vor scrie oricum, hărnicia îi scoate din casă

fulgerul arde o singură dată-ntr-un veac

versul se sparge noima intră-n crevasă

briciul retează şi miezul şi coaja de leac.

 

Poemul se face retorică fadă şi goală

vorba picură rar nu ajunge la şcoală

creanga se frânge nainte de-a creşte copac

 

sensul se-înalţă de-ndată ce verbul coboară

se face făină trufaşă sub piatra de moară

pe care apoi o frământă nătâng liliac.

(Din volumul Vivarium, în pregătire)