CONSTANTIN CUBLEŞAN, „ALE MELE SUNT STRĂZILE“

• Aurel Gurghianu.

Personalitatea poetului Aurel Gurghianu nu poate fi înţeleasă pe deplin decât dacă este încadrat înţelegerii grupării de la revista „Steaua“, căreia îi aparţine prin excelenţă. În anii ’50 când s-au dezis programatic de metehnele proletcultiste şi ale realismului socialist, cei patru tineri scriitori clujeni – A.E. Baconski, Aurel Rău, Victor Felea şi Aurel Gurghianu – au impus, ca într-un fel de prioritate, poezia de notaţie, cu candoarea reflexivităţii acesteia, cu sugestia intimismului cultivat în acorduri calme, distonând evident cu acordurile angajamentelor revoluţionare, la modă. Fiecare dintre aceşti poeţi a practicat însă, pe parcursul întregii creaţii lirice, modalităţi de expresie literară diferite, personale, originale.

Pentru Aurel Gurghianu oraşul a devenit astfel universul trăirilor biografice, pe care l-a contemplat în detaliile sale cotidiene, simţindu-se implicat în destinul acestuia ca unul care dă sens poetic tuturor lucrurilor şi oamenilor ce-i alcătuiesc destinul: „Ale mele sunt străzile după-masa spre seară/ când îmi potrivesc paşii după al trecătorului/ ce umblă foarte încet,/ parcă şi-ar smulge cu greu rădăcinile din asfalt./ La ce m-aş sili să-i fur timpului câteva secunde,/ să trec înaintea grăbiţilor prea complicaţi?/ Amestecat cu mulţimea, eu dau trecătorilor nume./ Un nume pe care probabil niciodată nu l-au purtat./ Astfel caut să le restitui esenţa, le caut tiparul originar/ şi din nou îi botez după legi implacabile./ E nevoie uneori să aleg cu migală din ascunsa lor junglă/ fibra care sună mai plin,/ iar aceasta lovită, să rostească-adevărul./ O, ei nu pot bănui delicatul proces prin care –/ eliberându-i de aparenţe – le pun în lumină propriul eu./ Atunci cum aş putea s-alerg?/ E greu să populezi pământul cu oameni“ (Ale mele).

Ajuns la centenarul vârstei (1924-1987), ampla antologie, care spicuieşte din toate volumele sale, vreo douăzeci la număr, de la Drumuri (1954) la Mistuitoarele ruguri (2000), fixează deplin în conştiinţa epocii, o traiectorie reprezentativă pentru unul dintre cei mai eleganţi poeţi ai generaţiei sale: Străzile mele (Antologie de Cornelia Gurghianu. Prefaţă de Ion Pop, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2024, Colecţia „O sută şi una de poezii“). Poeziile melancolice, adesea sentimentale, sunt, parcă, izvorâte, fiecare în parte, de câte o plimbare în reculegere, pe diferitele străzi ale Clujului („Ascult strada şi pe mine m-ascult“); acest oraş a fost, prin totul, citadinul său miracol de adopţiune („Asediatule, în bătrâna Cetate,/ tu te-ai zidit în ea,/ cu numele scrijelit pe vechile ziduri/ asediate şi-acum de-acelaşi vânt/ ce ţi-a trecut prin părul atât de negru cândva“ – Aici), poetizându-i anotimpurile („Iată, veni şi acest septembrie,/ cu înc-un an la Cluj,/ şi copacii încep să pălească din nou“ – În septembrie; sau „Un poet scrie versuri de toamnă/ frumoase pentru că par ostenite/ şi n-au în ele nimic forţat“ – Poţi să fii), dar şi istoria, pe care o rememorează contemplându-i statuile: „Ai! Baba Novac!/ Cu spada-i aproape de principe/ ori singur, în numele lui/ îşi poartă vitejii-n atacuri,/ Sudoare de cal/ ziua şi noaptea,/ mirosuri de trupuri tăiate (…) Amurgul închipuie-o cruce pe cer./ Apoi o noapte şi corbii deasupra Feleacului./ Ai!/ De trei ori blestemată Cetatea/ şi rugul pe care te-au ars!“ – Baba Novac), pentru a-şi decanta stările: „E vremea poemelor sugerate de linişti“, mereu contemplativ: „Când stai şi privirea-ţi alunecă peste lucruri…“, regăsindu-şi ritualica existenţială diurnă alături de fiinţa îndrăgită: „Paşii tăi dimineaţa prin casă,/ când mai e puţin şi strada se umple de roţi./ Duci deşteptătorul să nu mă trezesc,/ pui aparatul de radio în surdină (…) Un timp simt cum degetele te caută prin somn/ Apoi, probabil mă liniştesc./ Golul de-alături îţi mai păstrează forma./ Pereţii îţi restituie glasul de-aseară (…) Totul e foarte normal/ Normal. Normal“ (Dimineaţa).

Lirica lui Aurel Gurghianu e una liniştitoare, calmă, fără acorduri ample de simfonie, ci mai degrabă de o lentoare melodică proprie lidului sau, şi mai bine, a unei muzici de cameră. Atmosfera e învăluitoare şi peisajul evocat îl cuprinde pe poetul însuşi în ritmurile sale: „Ploile lunii mai/ umblă prin sufletul meu, voce necunoscută,/ rostind silabe în limba celor necunoscuţi/ ca pietrele varului./ Mă dor picioarele şi totuşi alerg prin sunete magice,/ mă dor braţele şi totuşi îngenunchez şi cuprind/ un lemn vechi pe care e scris/ învierea morţilor din satul umil./ Mă doare sufletul de multa lumină,/ de-aceea mă închin obscurelor drumuri/ pe care-am venit prin ploaia de mai/ cărăuş sau poate păstor de la munţii Gurghiului“ (Ploaie de mai). În totul e o intimitate (nu este vorba de o poezie intimistă) în existenţialitate cu firea, cu universul naturii şi din această comuniune se nasc veritabile alinturi poetice: „Trec dintr-un decembrie în altul./ O zi mă cheamă-napoi,/ alta mă strigă-nainte./ Soarele iese roşcat/ din ceaţa ce-a căzut peste noapte./ Ce spui tu, bradule nins,/ ce nu oboseşti să schimbi cuvinte cu trecătorii?/ Zăreşti pe cineva venind de departe/ sau e doar umbra mea proiectată pe alb?/ Ştiu că o veste va trebui să primesc./ Mi-a trâmbiţat azi-dimineaţă cocoşul vecinului/ pisica s-a urcat pe burlan/ şi s-a pieptănat cu laba./ Presimt că la ora aceasta/ a deschis larg uşa dinspre terasă/ şi s-a rugat de vânt./ Oare ce l-ai rugat?/ Ce spui tu, bradule nins,/ ce nu oboseşti să schimbi vorbe cu noi?“ (Moment). Elementele naturii, satul, la drept vorbind, sunt infiltrate în impresiile citadine ca nişte leitmotive de permanenţă, fără ostentaţie, fără stridenţe, căci desprinderea de lumea ruralului lasă nostalgii/melancolii pe care poetul le brodează în impresiile produse de oraşul, de străzile acestuia, într-o nouă, altă comuniune însufleţită de fiinţa iubită, ca o continuă aşteptare şi împlinire: „Pe strada Clinicilor trec aproape zilnic./ (Nu tresăriţi, nu e nici o alarmă!)/ C-un braţ ridicat scutur copacii de chiciură,/ fac să se aplece negrele cuiburi./ Numai de n-aş aluneca pe calotele acestea de gheaţă/ Rămase aici de pe la sfântul Ioan./ Merg. Feresc câte un trecător de ocazie/ Şi deodată te iveşti tu,/ Înfofolită-n cojoc./ Îmi faci semn de departe să stau./ Nu, îţi răspund eu tot prin semne:/ Înaintez până la primul stâlp./ Când eşti doar la cinci metri de mine,/ mă opresc să-ţi dau onorul ca un soldat/ şi stau aşa până-mi ajungi/ cu fruntea-n dreptul gurii/ să-ţi pot săruta blondul/ breton răsfirat“ (Strada Clinicilor).

Poezia de notaţie se îmbogăţeşte cu impresii din contemplarea oraşului în detaliile sale semnificative, din reflexii asupra timpului, cu insinuări narative, totul condensat în succinte peisaje pastelate şi contururi de stampă: „Vine timpul, vine un timp/ cu întrebările zilnice:/ poete, ce-ai făcut astăzi?/ Mi-am căutat sănătatea, Domnule Timp,/ mi-am scos un costum de la «Nufărul»/ apoi am plecat după pâine,/ abătându-mă de la regula:/ «nulla dies sine linea»…/ La întoarcere/ mi s-a părut că Someşul a luat foc,/ gardat pe ambele maluri de cheruvimi cu făclii./ Era un spectacol exorbitant./ Un spectacol/ Care m-a ţinut până noaptea târziu/ în căutarea Secţiunii de aur“ (Colocviu).

Poezia lui Aurel Gurghianu se caracterizează prin „notaţia evenimentului cotidian, a unor instantanee ale vieţii imediate“, cum apreciază Ion Pop în ampla sa prefaţă, marcând astfel un original discurs în cuprinsul liricii noastre contemporane.