CRISTIAN VASILE, COMUNISM ŞI CULTURĂ

După 2020 s-a produs o (re)întâlnire fericită între doi prieteni, care avea să se materializeze şi din punct de vedere editorial. Avem de-a face cu doi autori prestigioşi – istoricul de artă şi curatorul Radu Stern şi Vladimir Tismăneanu, profesor de ştiinţe politice, filosof politic şi istoric al comunismului. Cei doi au alcătuit un volum care iniţial a apărut în engleză – Radu Stern, Vladimir Tismăneanu, Communism and Culture: An Introduction (Palgrave Macmillan, London, 2022). Cartea avea să beneficieze relativ repede şi de o versiune românească – Comunism şi cultură. O introducere, traducere din engleză de Marius Stan, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2023, 320 p. Radu Stern este recunoscut pentru expertiza sa privitoare la istoria avangardei ruse la începuturile regimului bolşevic (cu accent asupra biografiei artistico-politice a lui Vladimir Tatlin), în timp ce Vladimir Tismăneanu rămâne autorul a numeroase studii şi lucrări esenţiale referitoare la comunismul est-european şi sovietic. Cartea şi-a găsit, credem, şi traducătorul potrivit în persoana lui Marius Stan, specialist în ştiinţe politice, cercetător al comunismului românesc (dar nu numai) şi colaborator al lui Vladimir Tismăneanu (între altele, au publicat împreună o carte de referinţă – Vladimir Tismăneanu, Marius Stan, Romania Confronts Its Communist Past. Democracy, Memory, and Moral Justice, Cambridge University Press, 2018).

Volumul pe care îl comentăm aici – care poate fi privit şi ca un manual de istorie a comunismului mondial din perspectiva politicilor culturale derulate de regimurile de tip sovietic – este împărţit în opt capitole. Secţiunile cărţii tratează, în principal, cazul URSS, dar în lucrare există pagini consistente despre viaţa culturală sub amprentă comunistă din Europa Centrală şi de Est (inclusiv România), China şi Cuba. Nu lipsesc consideraţii pline de sens despre „pelerinii politici“ – intelectualii (cu precădere occidentali) care s-au închinat, după vizite atent regizate, în faţa Kremlinului bolşevic şi au reprodus în întreaga lume propaganda ideologică mincinoasă a Moscovei (câteva exemple: Lion Feuchtwanger, Theodore Dreiser, Henri Barbusse, Romain Rolland, G.B. Shaw ş.a.) (p. 115). O secţiune semnificativă a lucrării este consacrată avangardiştilor ruşi care, pentru câţiva ani, au ocupat poziţii importante în noua administraţie cultural-ideologică bolşevică: David Şterenberg, sus-amintitul Vladimir Tatlin, Marc Chagall, Vasili Kandinski (p. 23 şi urm.). Cu toate acestea, cei doi autori conchid că avangarda nu a fost arta Revoluţiei leniniste, cum nu a fost nici victima inocentă a stalinismului (p. 79). În fond, la fel ca realismul socialist de esenţă stalinistă, a negat autonomia artei.

Trebuie remarcată insistenţa autorilor asupra unei particularităţi a regimului totalitar comunist, acea dimensiune care privilegiază schimbarea naturii umane. Comunismul a fost un proiect politic, economic, cultural-ideologic, dar şi antropologic (p. 11). Omul Nou trebuia să se regăsească şi printre scriitori, intelectuali, artişti, oameni de ştiinţă. În carte sunt discutate concepte şi problematici legate de: cultura stalinistă, destalinizare, dezgheţ ideologic, cenzură, contracultură, revoluţia culturală a lui Mao, rolul fotografiei artistice în propaganda politică, dar şi personaje cultural-artistice şi politice asociate cu comunismul (György/Georg Lukács, Pablo Picasso, Ernesto Che Guevara ş.a.). Există şi exemple româneşti (Dumitru Demu, Ion Grigorescu, Wanda Mihuleac, Adrian Păunescu, N. Tertulian, Belu Zilber ş.a.), pe care le vom comenta poate cu alt prilej. Oarecum surprinzător, lipseşte din volum „Jdanovul român“ Leonte Răutu, şeful Agitprop-ului de la Bucureşti în perioada dintre anii 1948 şi 1965.

Cartea are abordări tranşante în privinţa compromisurilor morale săvârşite de mulţi intelectuali (inclusiv occidentali), însă este în acelaşi timp, şi foarte nuanţată, inclusiv când vine vorba de distincţiile care trebuie operate între concepţiile privind spaţiul cultural asumate de Karl Marx, Vladimir Ilici Lenin, Lev Troţki şi Iosif Stalin. Sub cel din urmă nu a mai fost posibilă menţinerea în fruntea Culturii şi a Educaţiei a unui Comisar al Poporului/ministru precum Anatoli Lunacearski, cel care vădise în trecutul de dinainte de 1917 afinităţi moderniste şi numise în funcţii-cheie avangardişti declaraţi (p. 21).

Sub conducerea lui Stalin s-a impus metoda artistică unică – realismul socialist – şi au apărut uniunile de creaţie cu misiunea clară de înregimentare. Esenţial pentru asumarea noilor orientări şi în definirea „scriitorului/artistului de stat“ a fost primul Congres al scriitorilor sovietici din 17 august 1934. Ajungând aici, Radu Stern şi Vladimir Tismăneanu ne aduc în atenţie şi o statistică terifiantă care acoperă perioada dintre 1934 şi 1953: „În Uniunea Sovietică a lui Stalin, să fii scriitor era o profesie periculoasă. Dintre cei 700 de scriitori care au participat la Congres, doar 59 erau încă în viaţă în 1954: restul fuseseră împuşcaţi sau muriseră în lagăre“ (p. 89). Dar, evident, nu a fost vorba numai de represiune, ci şi despre o politică culturală de tip „recompensă şi pedeapsă“ care s-a vădit mai bine după 1932 (p. 81). Maxim Gorki, cel care iniţial s-a exilat, întruchipează cazul scriitorului cel mai „răsfăţat“ de regimul stalinist al gratificaţiilor acordate unor intelectuali. Bunăoară, aşa cum menţionează autorii, „documente recent descoperite în arhivele sovietice arată că Stalin a fost implicat personal în măgulirea lui Gorki. Într-o vreme în care salariul unui doctor obişnuit era de 300 de ruble pe lună, guvernul sovietic a cheltuit 130.000 de ruble pe lună pentru familia lui Gorki“ (p. 112). Există mai mulţi scriitori şi artişti care nu au acceptat pactul cu sistemul sovietic sau nu s-au adaptat sub o guvernare liberticidă, iar cartea discută uneori amănunţit exemple precum: Osip Mandelştam, Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Mihail Bulgakov, Ernst Neizvestny, Oscar Rabin, Aleksandr Soljeniţîn ş.a. Nu au scăpat de demascări nici Mihail Zoşcenko şi nici celebri compozitori precum Dmitri Şostakovici şi Serghei Prokofiev.

Cartea realizată de Radu Stern şi Vladimir Tismăneanu este esenţială pentru înţelegerea raporturilor dintre lumea politică, propaganda ideologică şi creatorii care s-au afirmat în cadrul regimurilor de tip sovietic. Un actor important prezent în volum, pe lângă partidul unic comunist, cu rol determinant în suprimarea vocilor nonconformiste, a fost poliţia secretă, indiferent de titulatura pe care a purtat-o de-a lungul timpului în URSS şi/sau Europa de Est (CEKA, OGPU, NKVD, Securitate etc.). Tulburător din acest punct de vedere este subcapitolul din lucrare referitor la sinuciderea cunoscutului prozator Aleksandr Fadeev imediat după ce Nikita Hruşciov, liderul sovietic de după 1953, condamnase cultul lui I.V. Stalin prin celebrul „raport secret“ de la finele lunii februarie 1956: „Şocat de revelaţiile venite dinspre autoritatea supremă a partidului şi atacat de colegii lui scriitori pentru colaborarea cu poliţia secretă, fostul şef al Uniunii Scriitorilor, renumitul romancier stalinist Alexandr Fadeev s-a sinucis pe 13 mai 1956. Biletul lui de adio, ţinut secret pentru mai mult de 30 de ani, spunea: „Îmi este imposibil să mai trăiesc de vreme ce arta căreia i-am dedicat viaţa a fost distrusă de conducerea autosuficientă şi ignorantă a partidului şi nu mai poate fi corectată. Cele mai bune cadre ale literaturii – într-un număr cu mult mai mare decât ar fi putut visa vreodată satrapii ţarişti – au fost exterminate fizic sau au murit din pricina conivenţei criminale a celor de la putere“ (pp. 166-167). Probabil, criticul Mircea Mihăieş, care semnează un text de susţinere a volumului pe coperta a patra, are dreptate când spune că lucrarea celor doi este în primul rând „o veritabilă carte de învăţătură“. Avem în faţă o lecţie privind răul produs de ideologia totalitară în domeniul cultural şi nu numai.