IOAN CRISTESCU, UN PROIECT ESENŢIAL

La Gala Premiilor Muzeului Naţional al Literaturii Române, din decembrie 2024, juriul, în unanimitate, a fost de acord că lucrarea masivă Limbă şi cultură germană în România (1918-1933), Polirom, 2024, merită un premiu, Premiul „Titu Maiorescu“ pentru proiecte culturale majore, pe măsura importanţei şi a muncii de cercetare înglobate în proiect, în acord cu numele marelui critic admirator al culturii germane. Început în 2016, cu unele aventuri administrative, proiectul a beneficiat de finanţare de la UEFISCDI şi a atras contribuţia a 39 de cercetători şi 13 colaboratori din diverse domenii socio-umane, majoritatea din Iaşi, locul de iniţiere a „travaliului“, dar şi din Sibiu, unde a fost preluat, şi din Cluj; a durat propriu-zis patru ani, cu tot cu pandemie, rezultatul final fiind două volume însumând peste 1400 de pagini, dense şi complexe prin abordarea inter-, multi- şi transdisciplinară. Proiectul depăşeşte, prin conţinut şi metodologie, domeniul generos al studiilor culturale.

Rezultatul ar fi trebuit să fie, după opinia mea, încununat cu recunoaşteri academice şi premii multiple. La o repede căutare, observăm că din punct de vedere al lansărilor a avut un program plin, dar din cel al comentariilor şi analizei, implicit al vizibilităţii de specialitate, un destin destul de spectral. Desigur, pentru un privitor obişnuit, cele două volume sunt impresionante. Cel care le deschide şi le parcurge va fi impresionat de unitate. Avem o lucrare cu mulţi contributori, dar cu un concept şi o metodologie care-i asigură, în ciuda unei eterogenităţi stilistice, un caracter compact. Proiectul este inevitabil enciclopedic, dar depăşeşte prin varietate în individualitate şi acest aspect, nu este ordonat cronologic, ci îşi construieşte propria structură în funcţie de teme, subteme, nuanţe şi nevoi proprii. Chiar dacă, uneori, avem construite adevărate monografii, din acestea se desprind studii de caz. Am început lectura lui la sfârşit de noiembrie 2024, cu notiţe, am parcurs şi mi-am selectat pentru o lectură ulterioară piese bibliografice, am selectat opinii şi comentarii. Corpusul de studii, inclusiv cele care pun preţ pe statistică, invită la analiză şi la abordări complementare, ceea ce dă seamă nu doar de încheierea unui proiect, ci şi de deschiderea unor uşi care provoacă o dezvoltare a cercetărilor. Incontestabil, aproape toate cercetările depăşesc structura unui articol de dicţionar, la care ai putea apela pentru informaţie, devenind repere ale unei dezbateri, posibil, sociologice, antropologice, filologice, istorice, politice etc. Surprinzător sau nu, eterogenitatea îţi asigură o lectură continuă provocată de asumarea unei abordări bine clarificate: În ceea ce ne priveşte, ne revendicăm de la acea viziune «transculturală» asupra unui «spaţiu comunicaţional» comun, în care indivizii şi colectivităţile sunt concomitent «emiţători» şi «receptori» ai semnelor, simbolurilor şi codurilor culturale şi unde, în timp ce acestea se interconectează în reţele şi «noduri», diferenţele nu se anihilează, ci se recunosc reciproc. Conceptul de «transfer cultural», propus în anii ’90 de Michel Espagne şi Michael Werner, iniţial ca instrument analitic de investigare a tipurilor de relaţii culturale reciproce dezvoltate în timp între spaţiul (lingvistic, cultural) «francez» şi cel «german», s-a dovedit în deceniile următoare cât se poate de fructuos în studiile culturale, pe măsură ce deconstrucţia «identităţilor» sedimentate în reprezentarea culturilor «naţionale» europene şi extraeuropene le-a revelat drept ţesături relaţionale deschise, unde «identitatea» constituie rezultatul unei îndelungi şi inconştiente «creolizări».

• Palatul Brukenthal din Sibiu.

Cei doi coordonatori-editori, Andrei Corbea-Hoişie şi Rudolf Gräf sunt personalităţi bine cunoscute în mediul germanisticii academice româneşti şi nu numai. De numele lui Andrei Corbea-Hoişie se leagă traducerile, analizele şi promovările operei lui Paul Celan, şi nu doar, de Rudolf Gräf, printre altele, o lucrare de anvergură Monarhia Habsburgică (1848-1918), apărută în ultimii ani tot la Editura Polirom, versiunea românească a Die Habsburgermonarchie 1848‑1918, editată de Comisia pentru Istoria Monarhiei Austro-Ungare din cadrul Academiei de Ştiinţe a Austriei. Avem deci doi coordonatori cărora subiectul acestei lucrări nu le era străin. Monarhia Habsburgică, lucrarea amintită mai sus, ar putea fi considerată, în câteva date esenţiale, un preambul al celei despre care vorbim. Cei care aveau nevoie de o introducere şi doreau mai multe date despre limba şi cultura germană în România şi în Europa, influenţe şi intersecţii, pot apela la cele şase volume din această lucrare. Mi-aş fi dorit în acest proiect o digresiune asupra influenţei culturii germane de după 1863 în Principatele române, tocmai unite sub titulatura România, a rolului Junimii şi al lui Titu Maiorescu, definitoriu pentru cariera unor studenţi eminenţi, precum Constantin Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade etc. Analiza „germanizării“ culturii române prin junimişti nu a făcut parte din proiect. Nu este aşadar o istorie a relaţiilor româno-germane, ci, prin decuparea cronologică, o analiză a unui moment, 15 ani, în care efectul implicării germane în societatea românească sau cel al pregătirii elitelor culturale/politice române din secolul XIX a dus, odată cu Primul Război, la fenomenul de „consolidare democratică şi deschidere spre Alteritate a societăţii româneşti“: De la contactele spontane între populaţiile autohtone şi grupurile succesive de «colonişti» germanofoni deplasaţi din diferite zone ale Europei Centrale în zonele intra- şi extracarpatice după secolul al XII-lea şi până la rolul economic jucat de aşezările cu caracter urban întemeiate în Evul Mediu de saşi în Transilvania, Moldova şi Muntenia, sau la rezistenţa comună a domnitorilor români şi a oraşelor săseşti în faţa pericolului otoman, întâlnirile între cele două «culturi» au însemnat concomitent apropiere şi cunoaştere. Odată cu încorporarea Banatului şi Transilvaniei şi ulterior a Bucovinei în Imperiul Habsburgic, limba germană a devenit, prin intermediul armatei şi administraţiei austriece, şi limba autorităţii statale; pentru intensitatea contactelor lingvistice şi culturale cu populaţia românească s-au vădit importante, între altele, noul val de «colonişti» germanofoni stabiliţi în Banat şi Bucovina, regimul de excepţie acordat românilor în regimentele grănicereşti din Carpaţi sau posibilităţile deschise de Biserica Unită pentru clerici români de a studia în Occident.

• Biserica Neagră din Braşov.

Am înţeles argumentul coordonatorilor referitor la perioada de timp supusă cercetării, mai ales la anul 1918 cu realităţi postimperiale, discurs public şi câmpuri culturale, subtitlul clar şi direct, anul care „marchează momentul dramatic al finalului conflagraţiei“, cu întreg corpusul de realităţi ulterioare generat de acesta. Cu privire la anul 1933, am unele reţineri în sensul că mi-aş fi dorit o extensie până în 1945, dar recunosc că argumentul coordonatorilor este valabil. Limita cronologică, 1933, a „instaurării în Germania a regimului hitlerist“, şi cu modificările radicale ale „echilibrului european“ poate fi justificată ca prag temporal conform metodologiei anunţate, dar, în acelaşi timp, nu este decât o ipoteză pe care şi coordonatorii o sugerează: Se poate oare considera în aceste condiţii că odată cu 1918 ar fi apărut premisele conturării unui nou «spaţiu comunicaţional» al pluralităţii culturale, corespunzător «spaţiului social» produs prin reţeaua de relaţii economico-sociale a căror construcţie însoţeşte reaşezarea instituţională a statului român «întregit»? Ampla analiză pe care o avem în vedere prin proiectul de faţă poate da un răspuns la o asemenea ipoteză de lucru. Urmările războiului inutil, cum numeşte Alain Badiou acest prim conflict major al secolului XX, au generat mutaţii radicale, au definit naţiunile, dar au păstrat latent paradigma războiului prin frustrări şi nemulţumiri postimperialiste. Ceea ce se credea a fi o întemeiere a devenit o relativitate. Mă duce cu gândul la o replică din Brecht din Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită: „pântecul ce-a zămislit hidoasa fiară e fecund“.

Acest fapt nu afectează importanţa majoră a cercetării mai ales că multele studii, istorice, sociologice, antropologice, politice etc. din cele două volume sunt armonizate unui întreg din care pot fi desprinse teme sau subteme, cu posibilităţi de amplificare şi nuanţare. Aş remarca aici un singur aspect, pe care nu l-am regăsit în lucrare, şi anume contribuţia unor personalităţi germane sau austriece la dezvoltarea etnologiei. Nu este lipsită de importanţă circulaţia chestionarelor şi, mai ales, cele venite pe filiera austriacă a căpitanului Himmel şi apoi cel, mult mai important, al profesorului Matthias Friedwagner, ales membru corespondent al Academiei Române în şedinţa din 18 Mai 1911, pentru contribuţiile sale la păstrarea şi promovarea culturii bucovinene, implicit româneşti, în străinătate. Matthias Friedwagner a iniţiat la Cernăuţi un comitet pentru culegerea cântecului popular – Arbeitsausschuss für die Sammlung und Herausgabe des rumänischen Volksliedes der Bukovina –, care editează, la 6 iunie 1906, o broşură cu îndrumări practice – Anleitung zur Sammlung und Aufzeichnung. Fragebogen. Dar acestea sunt anterioare pragului temporal propus.

Configuraţia României Mari impune o abordare desprinsă din realităţi radicale: puterea sau reprezentanţii puterii îşi pierd sensul, conceptele de majoritate şi minoritate devin instituţional mai clare şi au nevoie nu neapărat de o integrare evolutivă, ci de una legislativă, constituţională. Sfârşitul secolului naţiunilor a adus alte realităţi cu alte forme de evoluţie şi involuţie, realităţi care generau procese complexe mentale, ele însele fiind un produs al proceselor sociale şi politice. Se amplifică diferenţele dintre popoare şi populaţii, cum le numea L. Blaga, în sensul a ceea ce autorii acestui studiu numesc Legitimare identitară, configurarea ideii de minoritate versus majoritate, protecţia prin lege şi nu prin declaraţii. Unele portrete depăşesc cadrul cronologic propus. E cazul episcopului Augustin Pacha, un militant pentru păstrarea şcolilor germane şi dezvoltarea lor în noul spaţiu istoric, un model de echilibru şi integritate în faţa naţional-socialismului. Redescoperirea germanităţii nu este un proces care se finalizează în 1933, ca „prag de epocă“, cum nici destinul acestui mare prelat nu se sfârşeşte. Reverberaţiile „importului ideologic“, începând cu 1933, sunt un teren de cercetare ce, din păcate, devine azi extrem de actual şi, posibil, prin analiză, sugestiv, chiar dacă modalităţile sunt diferite.

Sunt multe elemente de noutate şi sintagme fericite care se justifică din punct de vedere al metodologiei şi concepţiei generale precum, variabile, relaţii între culte, dilema sau diferenţa dintre germanofobie şi filogermanism. Metodologia aplicată şi suportul teoretic amplu, clar şi modern contribuie la realizarea unei lucrări de anvergură, necesară, utilă şi neîndoielnic generatoare de profit cultural, de neocolit pentru cercetări viitoare.