Füst Milán este un adevărat Kavafis maghiar, prin registru, manieră, atitudine, inclusiv prin numărul mic de poeme lucrate şi cizelate minuţios. S-a născut în 1888 la Budapesta, oraş în care şi-a trăit întreaga viaţă şi a murit în 1967. De tânăr, a luptat cu probleme de sănătate, toată viaţa sa desfăşurându-se sub spectrul bolii. A luat parte la fondarea revistei Nyugat, în care i-au apărut primele scrieri. A debutat în 1914 cu volumul Változtatnod nem lehet (Nu poţi schimba nimic). A excelat mai ales în dramaturgie şi proză. Dintre dramele într-un act amintim: A lázadó (Nesupusul), A zongora (Pianul), Atyafiak és a nők (Rubedeniile şi femeile), apoi drama Catullus, tragedia Negyedik Henrik király (Regele Henric al IV-lea). În 1942 a apărut romanul A feleségem története (Povestea soţiei mele). În 1948 a publicat un nou volum de poezii, Szellemek utcája (Strada fantomelor) şi culegerea de povestiri Véletlen találkozások (Întâlniri inopinate), urmate de mai multe volume de microromane, povestiri, articole, eseuri. În 1965 a fost nominalizat la premiul Nobel. A primit premiile Baumgarten şi Kossuth.

 

Ceaţă înainte, ceaţă şi-ndărăt…

(Köd előttem, köd utánam…)

 

Precum cel cocoţat pe un butoi, trezit de propriul sforăit,

Fără să ştie cum a ajuns acolo,

Cu păianjeni, doage şi-un straniu popor de manechine fără picioare împrejur şi-i scuturat de frig…

Aşa m-am trezit odinioară şi eu că mă aflu aici…

De unde-am venit – mi-a mers mai bine-acolo, jur.

Puteam fi orice, după voia inimii, deşi n-aveam inimă,

Dar puteam dansa ici-colo… mă înţelegeţi? Am fost capricios, volatil,

Şi-n cercul meu strâmt mă puteam ascunde oriunde – tainic adăstând – când oboseam.

Viaţa mi-a fost mai plină de enigme şi mai dulce: ce plăcută-a fost, vis adânc, căldura mantiei tale!

Şi să plutesc, din când în când, pe deasupra chiciurii ori să fiu eu însumi floare de gheaţă

Şi să-nfloresc, pocnind, spiralat pe-un geam întunecat.

O curte neguroasă-i aceasta, cea la care mă gândesc.

Aici am trăit eu înaintea acestei vieţi, ştiu. În locul acesta s-a ascuns

Himerica, verticala şi domoala mea viaţă.

În faţa fântânii stătea o femeie şi huţuna un leagăn…

Iar eu o priveam.

 

Un călăreţ singuratic

(Egy magános lovas)

 

Acum hoinăreşti fără gânduri acolo unde n-ai mai fost niciodată,

la limanul Ţărmurilor de Aur. Dar dacă te prinde amurgul şi umbra îţi apare-n faţă,

Tu te înalţi în şa şi te uiţi încruntat spre apus.

 

Vei urmări poate acea zonă a flăcărilor de vis în care soarele

Rostogoleşte inele de aur, aruncă cercuri întunecate de foc şi unde lumina,

Cu repezi fuioare, scoate fum şi dispare… Şi ceea ce-i dincolo de amurg

 

Începe să mijească şi pare transfigurat. Şi e linişte peste tot.

Peisajul galben e searbăd la gust ca reveria

Şi tăcut, cum e adâncul mării. Şi ai întreba zadarnic ce palpită dincolo

De depărtările de foc şi de apus, ce lume se ascunde? Şi de ce-i atât de cunoscută?

Ce ai fost acolo pe vremuri? Care ţi-a fost adevăratul nume? – Vâltoarea mută

Nu ştie, nu răspunde…

Şi-n zadar scrutezi uimit, vrând să surprinzi pe furiş ce-i sub cerul înjerat –

Pe cine ai iubit acolo, nu-ţi mai aminteşti.

 

Aşa trăieşti acum, însingurat. Şi-ades te cuprinde mirarea când vine seara. Apoi

Îţi scoţi cina din săculeţul cu praf de puşcă… Şi-n colosala, imensa tăcere, ca a scheletului care începe să mănânce,

Cele două maxilare terifiante trosnesc şi se îmbucă.

Şi nu eşti trist. Stai încălecat şi te întrebi de unul singur:

Dacă-n vremurile de demult, în adâncul de milenii, ai avut copil?

 

Moise, dare de seamă

(Mózes számadása)

 

După ce am coborât de pe munte, Doamne…

Unde am vorbit în linişte cu Tine, care eşti Bunătatea! –

Ei se îmbuibau în fundul văilor. – Nu-s în stare să-ţi spun ce era acolo.

Poporul şi-a construit cetăţi din prefăcătorie,

Până şi pânza cămăşii şi-a ţesut-o din şarlatanie.

Nu m-am încrezut în nimic ce se afla acolo – nici în copilul abia zămislit…

(Şi cum se uitau şi femeile la mine… la bătrânul care căra tablele de piatră,

Moşneagul incapabil până şi de mânie, cel care fusesem la vremea aceea…)

Dar şi toate celelalte care trăiau acolo, roiau ori odrăsleau pe largul câmpiei,

O forţă îngrozitoare care se hrănea din ură.

Cât timp ochii mei au fost departe, o lume nouă s-a ridicat împotriva lumii tale

Şi stătea de neînfrânt în faţa mea, precum noaptea însăşi.

A trebuit, până la urmă, să mă dau bătut, aşa mi-a fost scris, eram ostenit!

Ar fi trebuit să smulg, ca odinioară, lumea mare din toate cele patru ţâţâni –

Şi să gem din nou precum vântul ori să urlu înfuriat în noapte…

Dar pentru asta eram deja prea bătrân, Doamne.

Deci aşa s-a întâmplat că ţi-am spart tablele de piatră

Şi nu voi putea vedea astfel nici pământul făgăduinţei tale.

Fără speranţă (Reménytelenül)

O, gândurile mele, grădină buruienoasă,

Unde viscolul năprasnic, şi cât de devreme,

A frânt orice lăstar nobil, l-a culcat la pământ…

 

Dar cresc în voie cucuta verde, vrăjită,

Salvia somnoroasă; şi ca micile ispite,

Pâlpâie lumina unei candele micuţe…

 

Cu ce să mă distrez aici?

Ce m-ar putea înveseli?

Poate buruiana în lacrimi încolţită?

Aici nu-s decât umbre, nimic altceva…

Şi m-acoperă oh! neguri adânci

Şi mă cuprinde-n braţe şi aici

Disoluţia.

 

 

 

Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko