ANA ANDREI, IRINA NECHIT ŞI FLOAREA DE PRUN

Reluând unele poeme din Masa de sărbătoare (2020), noul volum al Irinei Nechit, Maria şi arma, Editura Prut, 2024, continuă o serie de emoţii, raportându-se mult mai mult la realitatea imediată. Se iese din zona amintirii, a sinelui hălăduind prin marile teritorii ale apartenenţei şi se accelerează ritmul într-un spaţiu sfâşiat de incertitudine. Moartea nu mai este doar datul firesc, transfigurator al trecerii într-o altă dimensiune, a satului, a comunităţii şi, în special, a părinţilor, moartea devine o realitate posibilă, apropiată, palpabilă, ale cărei cauze se ramifică şi acaparează existenţa, ceea ce creşte tempoul exprimării. Cuvintele sunt mai simple, câştigă teren epicul, acţiunile se înşiruie ca să înfăţişeze o lume nouă. Speranţele au dispărut, ce s-a scris se păstrează, dar are termen de valabilitate, sunt calamităţi care ies din starea de pândă şi se aruncă asupra prăzii. Sunt victime care nu mai aşteaptă să le vină rândul. Acum se sare peste rând şi nu se mai ţine cont de criterii, moartea nu mai are bun-simţ. Altă eră, alt mileniu, alte generaţii se perindă pe sub soare. Prutul stă la locul lui, dar până când?

Intruziunea epicului se observă încă de la structurarea volumului. Un „Prolog“ şi un „Epilog“, asemenea romanelor realiste, dau tonul şi concluzionează despre un imaginar poetic distorsionat de prea multă viaţă pe bune. Neangajat social pare azi imposibil sau, obstinaţi să trăim orice ar fi, o imersiune în capacitatea creierului de autoprotecţie prin construirea unei fortăreţe proprii. Trăind în Republica Moldova, Irina Nechit înregistrează date pe care, apoi, le cumulează, elimină ce poate fi eliminat, reia ceea ce nu poate uita şi scrie un reportaj al propriei vieţi, pe capitole. Pe lângă întâmplări, sunt oameni care trebuie menţionaţi şi ei au portrete remarcabile. Moartea este din nou tema redundantă a volumului, cel puţin ca ameninţare, ca secure deasupra capului sau ca pericol iminent. Pe lângă tonul grav, mai este unul de fină ironie şi altul de un absurd asumat cu seninătate. Metafora este în general ignorată ca parte integrantă a lirismului. Sensibilitatea acută a poetei, agresată de contingenţă, se disjunge de emoţia plastică şi adoptă o altă figură, de susţinătoare a unei cauze, a păcii, a libertăţii.

Prologul Oameni fără pălării porneşte într-o călătorie fără soare, pierdut după zile toride în spatele norilor subţiri şi, din fericire, nu ni se vorbeşte despre încălzirea globală, ni se permite să înţelegem singuri că trăim un timp al dispariţiilor. Avem petecul nostru de iarbă şi, chiar dacă sub el ni se ascunde mormântul, e bine că-l avem, o permisiune de a fi prezenţi în viaţa fără soare. Uimirea dată capetelor goale după căderea pălăriilor ( cum să priveşti în sus altfel decât cu capul gol? ) se raportează la macrocosmos pentru a se întoarce înapoi, în spaţiul limitat al vieţii personale, în Epilogul Fără contur, când soarele dispare prozaic după o clădire şi pentru că este „o iarbă atât de verde în noiembrie/ de ce nu ne tăvălim pe ultimele pete de soare“, mai ales că „încetul cu încetul/ rămânem fără umbre, fără contur,/ cel care întârzie la întâlnire/ nu mai vine.“. Ultimele versuri ale cărţii nu sunt un simplu joc de cuvinte pentru că nu mai este valabilă a doua şansă, odată pierdută ocazia, nu se mai întoarce. E rău sau e bine nu ni se spune, nici nu este nimic imperativ. Pierderea conturului, a umbrei, înseamnă depersonalizare, respingerea totală, şi din moarte. Umanitatea, reprezentată prin stăpânul cu câinele său ( pe de o parte, o relaţie stăpân vs. supus, pe de alta, câinele are şi botniţă, este constrâns în credinţa lui ) este o martoră a extincţiei. În timp ce-şi vede de ale sale, rămâne în umbră. Definitivă?!

Lipsa de punctualitate poate fi sancţionată în diferite feluri. „Reportaj cu oameni de cultură“ abordează moartea dintr-o perspectivă care ar putea fi hilară, dacă n-ar beneficia în subsidiar de seriozitatea caracteristică Irinei Nechit. Când ajungi târziu la înmormântarea unei prietene, percepi deosebit de ceilalţi mediul înconjurător. Apar inclusiv trăsături eminamente feminine, mărci ale grabei, dar insuficiente pentru a nu întârzia, ca haine schimbate, coafuri considerate inadecvate, alţi pantofi, totul pe fugă, având conştiinţa întârzierii, a eşecului unei ultime întâlniri. Versul se limpezeşte, se simplifică, se bazează pe enumerări de nume, de posibilităţi, de acţiuni. A ajunge la spartul târgului devine pretext pentru poezie. Se înregistrează, imparţial, tot ceea ce precedă poezia. Ea se naşte simplu din melancolia unei întârzieri, din tristeţea unei morţi. Se derulează, într-adevăr, ca un reportaj, dar unul particular, care stabileşte coordonatele necesare unui GPS al memoriei. Cele patru coroane de la patru instituţii de cultură, lista cu numele de pe monumentele funerare din zonă, o alee plină de personalităţi culturale şi o Agata elegantă, sticla de apă, groparii şi aşezarea florilor, măştile şi lacrimile din ochi, soarele şi praful creează repere spuse pe nerăsuflate. O poezie şi o moarte care nu mai pot demonstra nimic.

Nici în Maria şi arma moartea nu mai are ce demonstra, dar poezia este puternică, curgerea ei de bocet o rarefiază, face vizibil filonul expresiv. Este povestea adevărată a unei profesoare de istorie, un portret spiritualizat, esenţializat în ultimul moment. Moartea nu-i fură frumuseţea femeii. Singurătatea, frugalitatea şi frigul iernii, misiunea de a cinsti eroii, datoria împlinită o fac pe Maria din nou frumoasă, graţioasă. Apare iarăşi soarele, încălzind rămăşiţele care îşi recapătă în moarte şi numele, uitat. Dintr-odată are şi rude, groparii sunt foşti elevi, „umbrele crengilor freamătă pe pielea ei“, între eroi descinde un „chip de înger“. Maria are totuşi ceva, o armă funcţionabilă. Aşadar, Maria nu a fost singură. A trăit cu o armă. O pustnică înarmată. Versul are pe alocuri patetismul şi simplitatea pe care o au vieţile sfinţilor în acatiste, apoi climaxul este dat de apariţia armei şi rămâne nerezolvat, o realitate, ca războiul. Irina Nechit are, adesea, intenţia de a incita şi de a lăsa misterul nerezolvat. Părăsindu-l, el se îmblânzeşte, se sensibilizează, devine feminin. Arma Mariei este moartea care i-a redat frumuseţea.

Poemele familiale, reluate din Masa de sărbătoare întregesc conturul lumii în care se mişcă poeta. Universul său e alcătuit din pierderi, comunicarea continuă la alt nivel. Dispărută, viaţa cunoscută e înlocuită de revoltă, una calmă, blândă, mai mult o consemnare, fără nimic vindicativ, interogativă, nu exclamativă. A fost o revoluţie după care Basarabia a devenit terenul unor lupte politice care nu mai aveau nimic în comun cu libertatea. Pandemia este înregistrată în câteva poezii în care recluziunea şi tusea revin fără mari critici. Războiul din Ucraina se desfăşoară Când Putin se odihneşte, când nimic nu mai e ce-a fost, nici Călugărul nu mai e călugăr şi peste lume a fost aruncată o Burka. Acest tip de text poetic dovedeşte doar că Irina Nechit este cetăţean al prezentului. Excelenţa apare în Tiranie, în care se ia atitudine indirectă împotriva autorităţii exacerbate. Se recurge la instrumentele clasice ale expresivităţii şi Irina Nechit reuşeşte să critice cu adevărat, să se opună războiului, obsesia unui singur om.

Şi „o creangă de prun/ înflorită la sfârşitul lui octombrie“ rămâne să arbitreze meciul poetei cu lumea. Bucureştiul, şi Cişmigiul, şi jena de a fi prea sensibilă, de a se gândi la altceva, de a alerga după himere, de a vedea dincolo şi prin oameni se aglutinează toate în aplecarea unei crengi de prun, înflorite din nou în mijlocul toamnei. Şi dacă sunt pruni în Cişmigiu, atunci trebuie descoperiţi şi mărturisiţi, să nu mai rămână încă o armă ascunsă, altă marie enigmatică.