CORIOLAN HORAŢIU OPREAN, SEDUCŢIA CIVILIZAŢIEI ROMANE

Imperiul roman s-a creat prin forţa militară impusă unor neamuri aflate într-un alt stadiu de evoluţie socială. După război, sânge şi distrugere, în noile provincii s-a instaurat benefica pax romana. Din perioada Republicii şi până în Antichitatea Târzie, civilizaţia romană a evoluat vreme de zece secole, contribuind fundamental la naşterea Europei medievale şi moderne.

Cunoscutul profesor şi cercetător clujean Mihai Bărbulescu, membru al Academiei Române, pune sub lupă o secvenţă a civilizaţiei romane, într-o recentă carte: „Civilizaţia romană în Dacia“, publicată de Editura „Şcoala Ardeleană“. Asupra înţelesului conceptelor de „civilizaţie“ şi „cultură“, s-au purtat dispute în ultimii 250 de ani şi s-au propus sute de definiţii. Fără a intra în detaliile şi abordările filosofice ale acestui dosar, pentru autorul acestei cărţi este evidentă alegerea unui termen şi concept utilizate, cu predilecţie, în istoriografia franceză. Cei doi termeni nu sunt ireconciliabili, în cazul de faţă, evident „civilizaţie“ este conceptul mai larg, în care se regăseşte şi cel de „cultură“.

Firul roşu ce poate fi urmărit până la sfârşit în lucrarea pe care o comentăm şi care coagulează toate aspectele abordate este omul, omul roman, locuitor al provinciei Dacia. Omul în calitatea sa de homo faber care îşi controlează destinul şi tot ceea ce îl înconjoară, dar şi ca homo religiosus, cum definea Mircea Eliade omul societăţilor tradiţionale. În fine, omul roman, în diversele sale ipostaze este creatorul civilizaţiei, fie că este artizan, artist, arhitect, constructor, agricultor, negustor sau militar. Pentru romani, termenul de humanitas, strâns înrudit cu homo, (cuvânt, prin care, în latină era definită fiinţa umană) era într-un fel un echivalent pentru „civilizaţie“. Humanitas conţinea concepte ca benevolentia, observantia, mansuetudo, facilitas, severitas, dignitas, gravitas, referitoare toate la atitudinea oamenilor unul faţă de altul, care se conectau însă şi cu precepte ca: religio, fides, pietas, mores. Pe toate aceste concepte şi principii s-a clădit societatea romană. Spre aceste idealuri trebuia să aspire omul. Conceptul de humanitas include şi cultura, paideia greacă. Chiar dacă, humanitas romană a fost precedată de philantropia Greciei antice, meritul Romei a constat în răspândirea sa în întreaga lume antică. Humanitas a constituit cadrul teoretic al construcţiei civilizaţiei romane. Pentru romani, opusă la humanitas era barbaria neamurilor ce nu trăiau după normele morale romane, considerate fiinţe umane imperfecte, sau chiar animale, cum rezultă din aprecierile autorilor latini antici. Sălbăticia lor se evidenţia prin ferocitate războinică, comportament iraţional, prin îmbrăcăminte şi obiceiuri alimentare ciudate, precum şi printr-un limbaj neinteligibil. Din această viziune s-a născut vocaţia civilizatoare a Romei cu consecinţe concrete puse în practică de diferiţi conducători politici faţă de populaţiile din imensul spaţiu necunoscut, numit de romani barbaricum.

Cucerirea Daciei de către romani a însemnat şi adevărata ei „descoperire“. Fabuloasa pradă, aurul şi argintul adus la Roma, cele 123 de zile de jocuri în amfiteatru oferite de Traian locuitorilor Romei, urmate de ridicarea celui mai grandios for, cu bibliotecile greacă şi latină străjuind Columna, ce ilustra expediţiile lui Traian în Dacia, toate au stimulat în epocă imaginaţia şi visele viitorilor colonişti despre un adevărat „El Dorado“, o „Californie a antichităţii“, în formularea lui Vasile Pârvan. Ne putem imagina goana coloniştilor din toate provinciile, dornici de o viaţă mai bună, sau chiar de îmbogăţire, spre această „ţară a făgăduinţei“. Pentru că aşa cum scrie Eutropius au venit infinitas copias hominum ex toto Orbe Romano („mulţimi nesfârşite de oameni din toată lumea romană“). Au adus cu ei nu doar propriile aspiraţii, ci şi civilizaţia romană, ajunsă la maturitate la începutul secolului II d. Ch. În prima parte a lucrării, sunt descrise primele „minuni“ ale noilor veniţi, drumurile pietruite şi, mai ales, capodopera arhitecturii antice, podul de la Drobeta peste Dunăre, opera marelui Apollodor, simbolul integrării definitive a Daciei în lumea romană occidentală. Pentru autohtonii rămaşi în Dacia, dar şi pentru mulţi nou veniţi din zonele rurale mai izolate ale Imperiului, lumea înconjurătoare s-a modificat radical. În locul grupurilor de modeste bordeie şi colibe de lemn acoperite cu paie, sau stuf, au apărut oraşele, casele de piatră şi cărămidă, cu instalaţii de încălzire sub podea şi acoperişuri de ţiglă roşie, templele, statuile de marmură ale oamenilor şi zeilor, mâncarea gătită în uleiul de măsline adus în amfore, cu sos de peşte mediteraneean şi mai ales vinul, băut cu rafinament, îndoit cu apă din pahare de ceramică cu glazură roşie, lucioasă şi ornamente în relief. Cetăţenii oraşelor purtau togă, frecventau băile nou construite, cu bazine de apă încălzite şi cu mozaicuri multicolore. Aşa arăta în exterior noua civilizaţie a provinciei romane Dacia. Dar noutatea profundă s-a produs în domeniul vieţii spirituale şi culturale. A apărut scrisul, necunoscut societăţii dacice preromane. Sute de inscripţii pe piatră în limba latină, ce apăreau pe faţadele construcţiilor publice, inscripţiile dedicate zeilor sau cele funerare, miile de monede romane cu numele şi imaginea împăraţilor, contractele comerciale scrise pe stratul de ceară aplicat pe tăbliţe de lemn, au fascinat pe cei care nu cunoşteau scrisul şi le-au sporit dorinţa de a profita de toate beneficiile civilizaţiei. Sunt doar câteva elemente pe care Mihai Bărbulescu le prezintă pe larg, şi susţine că finalitatea implantării civilizaţiei romane în Dacia a fost preluarea acesteia, fenomen cunoscut sub denumirea de romanizare. Romanizarea a însemnat adoptarea avantajelor materiale ale civilizaţiei romane şi, în primul rând, a transformărilor culturale care au însemnat preluarea limbii latine, a religiei, obiceiurilor romane şi a mentalităţii romane, forma mentis. Autorul afirmă, fără echivoc, absenţa din perioada Daciei romane a amprentei civilizaţiei dacice, anterioară cuceririi romane, atât în sfera materială, cât şi în cea a organizării sociale, a religiei şi artei. Pe tot parcursul lucrării, dar mai ales în concluzii, sunt prezentate paralele, comparaţii şi trimiteri la lumea romană din Italia şi alte provincii. Rezultă, astfel, armonia, firescul procesului de integrare a Daciei în civilizaţia romană, ce nu s-a produs forţat, ca politică a statului roman. Beneficiile noii lumi trebuie să fi fost seducătoare şi aspiraţia spre acest mod de viaţă o constantă a existenţei generaţiilor ce s-au succedat vreme de 165 de ani.

Pe lângă documentarea de excepţie şi cele 525 de ilustraţii, lucrarea savantului clujean are meritul de a prezenta cele mai noi rezultate ale cercetării arheologice în toate domeniile civilizaţiei Daciei romane. Extrem de importante sunt punctele de vedere tranşante, solid argumentate, ce resping numeroase păreri şi abordări neştiinţifice, uneori chiar iraţionale, vehiculate frecvent în societatea actuală din România. Aşa este, de exemplu, cazul acceselor curentului „dacoman“ (a se citi „dacopat“). Astăzi, aşa cum spune autorul cărţii, corifeii dacomaniei „amestecă arheologia, lingvistica, istoria, etnologia şi folclorul cu parapsihologia, ocultismul, teoriile conspiraţioniste, «neştiinţa» şi «trădarea» istoricilor“, pentru a crea o altă identitate naţională, mitică, românii fiind prezentaţi ca mai vechi decât romanii, care, la rândul lor, au învăţat latina de la daci, în final, rezumativ, mai simplu explicat, nu româna s-a născut din latină, ci latina s-a născut din româna cea veche de 15000 de ani, românii stând la baza tuturor descoperirilor tehnice şi a tuturor civilizaţiilor! Această lucrare nu este, aşadar, doar un instrument ştiinţific indispensabil pentru studioşi, ci, prin povestea reală a civilizaţiei romane, demonstrată cu documente palpabile, multe ilustrate, cât şi prin aceste puncte de vedere răspicate şi susţinute de o autoritate ştiinţifică de necontestat, va fi utilă unui efort educaţional concertat de a combate iraţionalismul, devenit un fenomen social îngrijorător. Pentru arheologia epocii romane în Dacia, lucrarea lui Mihai Bărbulescu este cartea secolului XXI, în opinia mea. Vor trece multe decenii până la o nouă astfel de abordare, deşi nu este sigur că atunci se vor mai tipări cărţi.