IULIA MICU, UN ROMAN RETRO, SIMBOLIC CA O LEGENDĂ

În ultimii ani, romanele construite pornind de la biografiile artistice ale unor mari scriitori, pictori, muzicieni au revenit spectaculos pe piaţa de carte contemporană. Am în minte biografiile romanţate despre personalităţi artistice din România (Polirom) şi cele din seria de literatură universală (Humanitas Fiction): Lionel Duroy, Eugenia (M. Sebastian), Colm Tóibín, Magicianul (Th. Mann), Jay Parini, Ultima gară (Tolstoi) şi Călătoria lui Walter Benjamin, J.M Coetzee, Maestrul din Petersburg (Dostoievski), Matteo Strukul, Dante. Enigma sau Cimitirul din Veneţia (Canaletto) etc.

Fără îndoială, în aceeaşi linie se încadrează şi romanul Doinei Ruşti, Zavaidoc în anul iubirii (Bookzone, 2024). Acesta se diferenţiază din punct de vedere tematic faţă de celelalte scrieri ale autoarei. Nu e un roman de inspiraţie fanariotă (Manuscrisul fanariot, Homeric, Mâţa vinerii), nici unul despre universul contemporan (Omuleţul roşu), despre trecutul comunist (Fantoma din moară) sau de factură fantastică (Zogru, Paturi oculte). Cadrul este trecutul interbelic, din care, motivată de caracterul efervescent al vremurilor, autoarea decupează intenţionat un singur an (1923), momentul primei Constituţii a României Mari, un timp de răscruce în care pătura defavorizată a societăţii începe să dobândească o conştiinţă şi când, la fel ca în Europa, epoca individualismului apune, începând o subtilă mutaţie spre colectivism.

Dar Zavaidoc… se diferenţiază şi de romanele pe care le aminteam mai devreme, prin stil şi, mai ales, prin construcţie. Pentru a spune povestea lui Ică Teodorescu, „efigie a cântecului orăşenesc“, Doina Ruşti nu recurge la un singur fir diegetic, ci împleteşte trei perspective narative şi tot atâtea tipuri de scriitură, adaptate la tipicul stilistic al vremurilor interbelice.

Istoria lui Zavaidoc se completează după logica bulgărelui de zăpadă. Povestea pe care el însuşi o relatează întregeşte istoria Matildei şi cealaltă naraţiune, mai consistentă, care deschide romanul, un soi de ramă, unde aflăm că „regele fericirii cu ochi trişti“ era „un bărbat tânăr, făcut să te îndrăgosteşti de el la prima vedere“ şi „Orice cuvânt ieşit pe gura lui ţi se oprea drept în inimă şi se topea instantaneu, fără să-ţi lase ocazia de a mai scăpa de el vreodată“. Personalitatea magnetică a personajului se reflectă în privirea fascinată a tinerei adolescente Carolina Maxim, se dizolvă ca un ecou în atmosfera Micului Paris, strânge în jur alte vieţi şi destine. Motivul, tema, conflictul, discursul, concepţia asupra vieţii respectă spiritul timpului. Eroii amintesc frământările din romanele camilpetresciene sau rebreniene (Jar). Se confesează, se problematizează, sunt victime ale unor incidente dramatice şi actori ai unor poveşti de iubire fără noroc. Grădinile de vară, baloanele de la loterie, cafenelele, viaţa culturală a vremii (filme, reprezentaţii teatrale, lecturi şi presă), trimiterile directe la celebrul artist al sticlei şi al bijuteriilor Art Nouveau, Lalique (autor, printre altele, al unei sticle de parfum în care pare că se roteşte un şarpe), la N. Vaschide şi H. Piéron (La psychologie du rêve au point de vue médical, 1902) şi cele indirecte, la totemismul sociologului francez Émile Durk­heim, ecourile din psihanaliza timpului însoţesc discursul introspectiv, nuanţează conflictele interioare şi alcătuiesc marea scenă pe care urmează să evolueze dramele personajelor. Există în roman cel puţin trei tipuri de naraţiuni caracteristice romanului românesc între cele două războaie mondiale. Cea dintâi, Anul cel mai bun, relatarea Carolinei, în stilul realismului fotografic, se completează cu Cartea Matildei, o naraţiune psihologică unde, umbrite de conflictele interioare, evenimentele obiective şi cele subiective se amestecă, în timp ce ultima naraţiune, Zavaidoc, iluminează zonele de indeterminare ale fabulei folosind un stil gidean, o relatare de tip trăirist, experienţială. Ca liant, printre ele, sunt presărate intrigi secundare: un viol care schimbă radical viaţa Matildei, destinul lui Alfred (fratele Carolinei), crima din Calea Moşilor, evadarea lui Traian (fratele Matildei) şi fuga din Bucureşti. Porte-parole al acestei opţiuni de construcţie este chiar eroul romanului. Dictându-şi memoriile tinerei Carol, stenografă în devenire, el subliniază „Vieţile noastre sunt făcute din resturi, adunate din amintiri, ale tale sau ale altuia“.

O dimensiune mitologică şi simbolică consolidează eşafodajul construcţiei romaneşti. În ochii Matildei, proaspăt venită de la Paris, Bucureştiul anului 1923, e un loc ideal: „Nicăieri nu e mai bine ca în Bucureşti (…) atâtea voci duioase şi melodii care îţi rămân în minte“. Ulterior, oraşul devine o tristă emblemă a societăţii în schimbare, un loc al încercărilor existenţiale, şi nu în ultimul rând un spaţiu al revelaţiilor mistice. El catalizează scurta poveste de iubire şi reflectă relaţia orfică a cântăreţului cu inspiraţia, cu noaptea, cu luna şi cu femeia iubită, cu universul care îl înconjoară.

Artist de succes, Zavaidoc este o fiinţă magică. Cântecele sale sunt oglinda lumii, un tipar al istoriei, vehicule ale unui mesaj sacru. Scena întâlnirii cu scripcarul orb, a cărui voce răsare din bezna nopţii însoţită de stranii acorduri de vioară, este simbolică. Un fel de Anima Mundi, acesta reflectă accesul îndrăgostiţilor la matricea arhetipală a fiinţei. Măsură a timpului, dominat de nelinişte, grăbit, avatar al Jidovului Rătăcitor, neobosit şi condamnat la eternitate el este în acelaşi timp, un alter ego al eroului îndrăgostit. În comuniune cu societatea şi cu natura, cântecele lui Zavaidoc au efect revelator şi regenerator pentru cei din jur. Transmit stări, poveşti de viaţă şi sentimente. Pentru Matilda, ele au efect taumaturgic. Singurul care poate să-i împiedice scufundarea în fantasma „sticlei cu lacrimi de crocodil“ este Ică Teodorescu, „un mântuitor“, care-i aduce purificare, izbăvire de păcate, libertate interioară. Dar, bântuit de „frica de a fi şters din istorie“, Zavaidoc străluceşte, trăieşte un timp plenar, în timp ce iubita lui este captivă în roata aneantizantă a suferinţei: „Era atât de vesel şi elegant că mi se făcea rău, îmi amintea, prin contrast, situaţia mea“.

Victimă a obsesiilor şi a melancoliilor, Matilda este încremenită într-o ritmicitate fatidică şi, totodată, e supusă loviturilor imprevizibile ale sorţii. Datorită traumei, a durerii, ar spune Durkheim, legăturile ei cu lumea profană sunt rupte. Forţa aluvionară a destinului o poartă întâi la Paris, la cursurile profesorului Piéron care răspunde frământărilor ei cu teorii necruţătoare, formulate, de altfel, în spiritul timpului: „Când eşti călcat în picioare, îi spune profesorul, nu-ţi mai revii curând, ci în continuare cazi mai departe. Orice încerci, se face praf şi ajungi iar la picioarele altora, care, altfel, n-ar fi avut vreo intenţie în legătură cu tine. Omul căzut e omul care cade mereu“.

Pentru Zavaidoc, Matilda este chiar Luna, simbolul seducţiei şi „fiinţă de pe lumea cealaltă“ care prin melancolia ei îl inspiră şi îi locuieşte visele. „Am visat iar luna… râdea cum râzi tu“. Primind statutul de fiinţă complementară a celui care îşi trăieşte viaţa doar pe verticală, iubita dobândeşte resortul lăuntric care o izbăveşte şi îi pregăteşte metamorfoza, renaşterea. Trezirea la o viaţă nouă, ieşirea din universul regenerării ciclice, selenare, marchează reconectarea la lumea profană, al cărei indice textual este fratele, Traian (de la verbul a trăi) şi apariţiile sale providenţiale şi intempestive.

Un alt simbol frecvent în roman este cel al şarpelui care locuieşte visele Matildei, asociat morţii spirituale, trecerii într-o altă ordine a universului. Asemeni Dorinei din nuvela fantastică Şarpele a lui Eliade, ca potenţială mireasă cosmică a lui Zavaidoc, Matilda se va regenera spiritual, îşi va găsi identitatea, originile. Într-adevăr, iubirea celor doi e descrisă de autoare folosind toate gamele semantice ale arderii şi ale combustiei. Însă, respectând reţetarul interbelic al nefericirii în dragoste, printr-o serie de accidente ale sorţii, cuplul se destramă şi, ca majoritatea personajelor din romanele moderniste, cei doi se vor resemna în faţa destinului, acceptându-l. „Povestea mea e alta decât a Matildei. Ar fi o prostie să le suprapunem, să le împletim“, scrie Zavaidoc.

Cu o bine cunoscută imaginaţie cinematografică, Doina Ruşti intuieşte că, pentru a câştiga interesul unui cititor contemporan, povestea pe care o construieşte nu se poate opri, ca romanele de la începutul secolului, la simplul lovestory. Ca atare, introduce o intrigă poliţistă (misterioasa moarte a doctorului Carniol) şi multe alte intrigi secundare. Toate au ca scop să construiască suspansul şi să trezească imboldul de a uni indiciile risipite în text, segmentele poveştii, pentru a găsi deznodământul. Odată reînnodate toate firele narative şi ramificaţiile lor, romanul Zavaidoc se dovedeşte o fascinantă pagină de istorie a unei lumi de altădată, a Bucureştiului la 1923, şi, totodată, o poveste actuală despre viaţa unui artist inspirat, despre durerea care prăbuşeşte şi care înalţă, despre umanitatea universului şi despre îndumnezeirea omului.