ALICE VALERIA MICU, O FEMEIE SIMPLĂ

(fragment)

• Foto: Nicu Cherciu.

Se trezi pe o stradă necunoscută. Era un frig dens, cum nu mai simţise din copilărie. Avea o jachetă destul de groasă, dar îşi simţea globii oculari ca două bile îngheţate rostogolindu-se în găoacele calde ale craniului ce-i strângea creierul înfierbântat. Pleoapele încercau zadarnic să-i încălzească ochii îngheţaţi, ce îi ofereau imaginea încremenită a unui oraş. Doar hornurile caselor vărsând vălătuci de fum îi demonstrau că înaintea ei viaţa continua. Clipea des, îi plăcea senzaţia de febră. Îşi imagină că şi privirea îi este la fel de rece, că ar putea lovi cu ea în ferestre şi acestea s-ar pulveriza de-a dreptul în camere, peste oameni şi mobilier, sfâşiind perdele. Se gândi apoi şi la fragilitatea ei. Auzise de haine îngheţate care s-au rupt, parcă îşi amintea şi de povestea unui bătrân, al cărui braţ îngheţat i s-a rupt ca o bucată de lemn putred, doar atingându-se de un zid. Pur şi simplu s-a spart ca o figurină de porţelan, pe ascuns, ca să nu dai explicaţii.

Aerul rece părea acum că nu mai intra pe nările îngheţate, ci prin fiecare por al pielii rămasă neacoperită. Încercă să-şi ridice fularul dimprejurul gâtului, să-şi acopere faţa cu el. Îşi vârî apoi mâinile în buzunare, căutând nişte mănuşi, deşi nu-şi amintea că le-ar avea, dar era logic să fie acolo. Realiză că nu are nici mănuşi, nici o geantă sau vreun rucsac în spinare. Se opri şi privi cu ochii pierduţi în zare, pe deasupra acoperişurilor, amânând contactul cu oraşul începând să se dezmorţească. Încercă să-şi limpezească puţin gândurile. Cine era? Cum o chema? Nu-i venea niciun nume în minte, pur şi simplu, nu-şi amintea de vreun glas strigând un nume de femeie şi tresărirea ei la auzul acelei voci şi al acelui nume.

Un gând îşi făcu loc în mintea ei. Veni ca un piţigoi în zigzagul zborului grăbit lăsând apoi urme firave în zăpadă: oare trăia cu adevărat sau visa? Trăia şi era viaţa ei sau era în visul altcuiva? Era hipnotizată, era drogata? I-ar fi plăcut să fie un personaj dintr-o carte pe care cineva a scăpat-o din mână, adormind, pe cearşaful alb. Băgă atunci de seamă că nici haina ei nu avea o identitate clară. Era o jachetă ce ar fi putut îmbrăca la fel de bine şi un bărbat, şi o femeie.

Dacă era într-o existenţă virtuală, una generată artificial? Putea fi un avatar, dar cine să-şi aleagă o asemenea reprezentare jalnică? Numai păpuşa unui ventriloc nu i-ar fi plăcut să fie. Marionetele au mânuitori care nu-şi substituie chipul unei biete păpuşi de cârpă, cotropită de orice personalitate. De unde ştia toate astea sau de unde îi veneau gândurile? Întrebările trecură lin şi, începând să se obişnuiască aproape firesc cu această identitate necunoscută, îşi spuse că tocmai aceste frământări ar trebui să fie dovada că este un om viu, şi nu o sărmană generare a unei pretinse inteligenţe artificiale. Prefera de o mie de ori destinul de marionetă celui de avatar. Marionetele sunt iubite de copii, şi în milionimea de secundă următoare, fără nicio pauză, ca într-un film absurd, montat la întâmplare sau ca într-o poezie dadaistă, se întrebă dacă ea are pe undeva un copil. Îşi pipăi imediat sânii prin jacheta ponosită şi-i simţi flasci, fără vigoare, fără sutien. Era imposibil ca sânii aceia să fi dat lapte cu o zi înainte, aşa că răsuflă uşurată. Cel puţin nu lăsase un copil nou-născut să plângă undeva în lipsa izvorului cald de lapte dulceag, de mâna grijulie care să-i ţină capul cu gura în dreptul sfârcului. Îşi spuse că născuse şi ea, cândva, demult. Se feri de vitrine, de teamă să nu-şi zărească oglindirea, iar din sticla îngheţată să o privească un chip străin, urât.

Păşi înfrigurată, ridicând tot mai sus gulerul jachetei. Pe lângă ea trecu o femeie cu un cărucior în fugă, vrând parcă să scape de prezenţa ei, de aerul din jurul ei, cel puţin aşa i se păru şi se întrebă dacă nu cumva mirosea urât, a nespălat, a gunoi, a urină. Îşi vârî nasul iute sub marginea de sus a jachetei, dar nimic neplăcut nu simţi de acolo. Ba chiar hainele îi miroseau a lavandă şi a tutun. Cel puţin această chestiune o lămurise. Nu venea dintr-un dezastru, dintr-o nenorocire. De fapt, la câte lucruri constatase că ştie, erau mici şansele să fie o vagaboandă. Îşi aminti că văzuse cândva o femeie căreia îi murise copilul de câteva luni. Îşi pierduse minţile de durere şi aduna în căptuşeala ruptă a unei jachete de fâş, cândva de un vernil blând, scutece adunate de la ghenele de gunoi din cartier. Umbla aşa, cu fâşul neîncheiat, ca o rochie ce se ridica la poale de mulţimea scutecelor şi-şi aminti de mila nesfârşită pe care o simţise de câte ori se întâlnise cu acea nenorocită. Deci, am un suflet bun, îşi spuse din nou, completând cu încă un ciob imaginea a ceea ce este sau mai bine spus fusese ea.

Dar sufletul? Oare al cui suflet am eu acum? O fi al unui copil, al unui adolescent, al unei biete femei, al unui tiran, al unui animal de povară, al unei fiare? Ştiu imediat că e un citat din Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuşi, şi simţi mugurele vanităţii trecând prin platoşa cu care înaintase prin frigul acela vertical. Dintr-odată, toată spaima aceea colorată în cele mai sumbre nuanţe se disipase şi străzile deveniseră mai prietenoase, hainele celor din jur erau tot mai vii, mai vibrante, vocile oamenilor începură să o înconjoare, şi parcă de la toţi trecătorii venea spre ea o căldură ciudată, plăcută. Chiar îşi eliberă puţin gâtul din strânsoarea fularului şi, pentru prima dată, inspiră adânc aerul dimineţii.

Simţea că poate sta de vorbă cu oricine, că ar asculta cu aceeaşi plăcere o flecăreală banală, o bârfă, o văicăreală neîntemeiată precum o discuţie fascinantă, o poveste de viaţă, o relatare de călătorie. Orice. Şi asta pentru că îşi simţea sufletul liber, mare şi golit de tot ce trecuse pe acolo. Era ca o albie nouă, gata să primească generoasă cursul râurilor şi pâraielor de-a valma, fără teama că i-ar putea prăbuşi malurile. Poate că în ea existase o femeie necunoscută şi o alungase cumva, iar ea fusese în altă femeie, a cărei viaţă a trăit-o până nu demult. Hmm, asta seamănă cu povestea lupului de stepă a lui Herman Hesse. Noua referinţă culturală îi întări convingerea că nici nu poate fi vorba de o neica-nimeni. Se opri din nou, încercând să-şi amintească oraşul, casele, străzile. Nicio licărire.

Oraşul se depărtă de ea, ca un decor şi femeia rămase încremenită în vidul singurătăţii absolute. Nimic deasupra, nimic dedesubt, la stânga, la dreapta, înainte şi înapoi un gol, o ceaţă transparentă.

Cine va suferi alături de mine? Am, oare, cu cine să împart durerea acestei dimineţi? Şi, mai rău, cum să duc singură povara, dacă îmi voi aminti totul şi voi constata că nu sunt decât victima unui destin mediocru? Se scurse neputincioasă pe lângă peretele coşcovit al unei case. Când sunt singură sunt cu adevărat singură sau mă văd alţii? Se gândi apoi că orbise, dar în loc de întuneric, vedea doar lumină, ca un artist pe scenă, sub reflectoare.

Gândurile îi traversau în fugă mintea şi nu le putea opri. Cum să mă concentrez, să opresc haosul din mine dacă nu pot vedea ceva, un copac, o umbră şi să îndrum turma de gânduri într-acolo? Oare singurătatea unui om se vede, aşa, ca o boală de piele, ca o cicatrice hidoasă, o literă stacojie prinsă cu boldul sau arsă cu fierul?

Eram o femeie simplă, după cum arată hainele de pe mine. Acum sunt una liberă, fără greutăţile conştiinţei, îşi spuse.

Nu era convinsă că ar vrea să facă ceva ca să revină la viaţa anterioară, despre care nu ştia nimic şi nu i se părea cine ştie ce. Prefera să rămână în aceasta, unde, necunoscând pe nimeni, nu simţea constrângeri, nu-i păsa că o vede cineva. Poate călca acum chiar pe urmele ei, lăsate cu o zi înainte, cu o viaţă înainte, dar nu era sigură că-şi dorea să le recunoască.