RADU CIOBANU, EFEMERIDE DE TINEREŢE

1978

14 ianuarie. Ce bine se potriveşte să încep anul cu aceste rânduri pe care Galaction le aşternea în jurnalul său exact acum şaizeci de ani, la 19 ianuarie 1918: „Am fost foarte leneşi, foarte osteniţi şi foarte împrăştiaţi în anul 1917, aşa de mult că tot jurnalul nostru pe 1917 se reduce la 2-3 pagini. Să fim mai harnici în anul ce a sosit 1918“.

(Am vrut să fac însemnarea de mai sus ieri, dar – superstiţios – am amânat-o ca să nu încep jurnalul pe ’78 într-o zi de 13!)

Citind jurnalul lui Galaction, devin mai indulgent cu semenii mei de azi. O mare fojgăială de canalii, ipocriţi şi arivişti şi pe vremea aceea, un derutant vârtej de interese meschine, de egoism şi rapacitate.

Dar însuşi Galaction, ce creatură bizară şi contradictorie ! De altfel, e conştient de asta, căci scrie: „Iată-mă teolog, cu perverse complăceri literare şi literat iremediabil contaminat de teologie“. Capabil să scrie capodopere precum Moara lui Călifar, dar şi proze câlţoase în care incomodează reverberaţiile pe care le provoacă glasul predicatorului pus pe moralizare. Pe urmă, mistuitoarea pasiune pentru sora Zoe, încheiată prin căsătoria lor şi, mai târziu, amorurile extraconjugale, unul pentru o elevă, altul, cel devorant, tragic, pentru Ileana. Credincios fervent, convins de puterea rugăciunii pe care o transcrie până şi în pagina jurnalului, e tolerant în spiritul reconcilierii creştine şi universale, un fel de teolog-liber-cugetător, care nu se sfieşte a edita o revistă în colaborare cu un rabin. Devotat celor mulţi şi umili, ducând el însuşi o viaţă aflată perpetuu sub semnul lipsurilor, e prieten cu Cocea şi Arghezi, care pentru mulţi erau nişte indezirabili şi îşi conservă adversitatea mai mult sau mai puţin manifestă a lui Sadoveanu, Rebreanu şi Iorga. E împotriva intrării în Primul Război şi, când nu mai avem încotro, crede în necesitatea alianţei cu Puterile Centrale, rămânând în Bucureştiul ocupat, pentru ca, la eliberare, să respire uşurat: „În sfârşit, putem să fim noi înşine!“. În 1940, se întreabă cu toată seriozitatea dacă nu cumva cutremurul reprezintă manifestarea represaliilor divine în urma prigonirii neamului lui Israel. Ultimii şase sau şapte ani şi i-a trăit cumplit, paralizat şi fără grai, fără îndoială convins că îşi ispăşeşte toate rătăcirile. Lucian Valea îl vizitează, dar iese tulburat, pentru că bătrânul, neputându-i răspunde, îl privea „cu ochi halucinaţi“.

Nu i-am citit încă tot jurnalul, dar nici după ce-l voi parcurge în întregime, inclusiv corespondenţa, nici după ce i-aş citi opera în întregime, nu cred că l-aş putea defini. Şi criticii bătrâni sunt prea bătrâni şi blazaţi şi, oricum, nu le-ar putea ajunge timpul, iar cei tineri prea superficiali şi puţin interesaţi ca să exploreze serios şi profund această existenţă în care omul pare mai interesant decât opera. Astfel, Gala Galaction e sortit să rămână unul dintre paradoxurile literaturii române.

Frumoasă această carte a lui Lucian Valea – Oameni pe care i-am iubit. Nu e nici carte de memorii, nici de evocări, ci rezultatul unei tentative de a se elibera de nişte nostalgii. El scrie într-adevăr despre oameni pe care i-a iubit, iar pe un om poţi să-l iubeşti chiar dacă nu l-ai văzut decât o dată în viaţă şi dacă de la întâlnirile cu el au trecut douăzeci de ani. Sunt oameni de care s-a simţit ataşat sufleteşte şi prin aspiraţii spirituale. Tehnica şi-o defineşte în prefaţă: „Mult mai modest el [autorul] s-a preocupat de alcătuirea unor portrete, în stare să cuprindă, sau măcar să sugereze, dimensiunile morale şi spirituale ale personajelor sale. Prin tehnica folosită, fiecare portret se constituie compoziţional din scene intime, din discuţii în jurul cafelei şi paharului, din observaţii culese direct, în momente de bucurie şi cumpănă, din reacţii temperamentale, din amănunte somatice şi vestimentare şi din alte manifestări în care se reflectă moravurile vremii“. Nu ştiu dacă L.V. a folosit aici conştient sau nu cuvântul personaj, dar, într-adevăr, cei evocaţi devin personaje, veridice în ordinea istoriei literare, primind însă şi lumina în care-i aşază viziunea autorului a cărui subiectivitate nu trebuie ignorată. Dar nici supralicitată. Căci L.V. e fair-play şi rămâne mereu cu discreţie în umbra personajului. Idei interesante, actuale, caracterizări pertinente, concise, ca, de pildă, paralela dintre fraţii Teodoreanu. Remarcabil este întotdeauna ultimul alineat, cu ambiţii sintetizatoare şi în formulări memorabile. Dar pentru că am pomenit de formulare, e remarcabil talentul de prozator al lui Valea, ştiinţa de a reînvia personaje şi de a crea viaţă, în cazul acesta de a o re-crea. Savuroase şi oportune şi accentele critice abil insinuate la adresa condiţiei scriitorului de azi, a retribuirii premiilor, a stabilirii tirajelor etc.

Munca e singurul lucru care ne poate ajuta să uităm că vom muri.

„Odinioară“ e banul de aur ce nu mai umblă, dar tot de aur rămâne.

I se conferă titlul de doctor în ştiinţele politice, doctor în ştiinţe economice, se rostesc panegirice, el rosteşte o amplă şi magistrală cuvântare, a doua zi i se conferă pentru a doua oară titlul de erou naţional şi cea mai înaltă decoraţie, se rostesc alte panegirice, şiruri lungi de delegaţii îi prezintă mesaje de adulare, alte panegirice, drapele înclinate în faţa lui, trâmbiţe, copii scandând cu glas mare, inconştiu şi pur, ode, şi, la urmă, el, Unicul, rostind iar o amplă şi magistrală cuvântare. Totul durează aproape cinci ore. Pe urmă, un spectacol omagial ciclopic şi altul, se pare, va urma azi, în 26. Păunescu se dezlănţuie în elementul lui, mugind mai viguros ca niciodată şi alţii, nenumăraţi, umplu imensa scenă a Sălii Palatului şi scandează în cor după mugetele lui. Printre aceştia, o actriţă sobră şi subtilă ca Margareta Pogonat sau Nadia şi Teodora, întâile gimnaste ale lumii, a căror prezenţă aici rămâne pentru mine un motiv de nedumerire şi jenă. Totul lasă în cele din urmă o impresie apăsătoare, penibilă, de tristeţe şi ruşine.

Oare el nu ştie, capul lui de „geniu“ şi de „erou“ n-a intuit că întotdeauna, în asemenea cazuri, sinceritatea adulatorilor devine de la un punct disparentă, iar cel adulat rămâne într-o fioroasă şi înaltă singurătate din care nu mai poate vedea decât ceea ce i se arată, nu ce este? De unde acest nesaţ de a fi Unicul? Fatală aspiraţie, pentru că îl va pierde. Şi vom rămâne noi, cu ochii în pământ, vegheaţi cu neîndurare de amintirea a tot ce am lătrat, a tot ce am lins. Doamne, ce oboseală şi sfârşeală, ce tristeţe…

Zilele mele sunt făcute din cioburi printre care încerc să păşesc străduindu-mă să rămân întreg. Mă simt, însă, tot mai puţin întreg. Niciodată nu mă pot aşeza la masa de scris înainte de ora zece. Scriu cu nenumărate întreruperi, câte cinci, şase pagini pe zi, în zile de graţie câte zece, când, pentru a termina, ar trebui să ajung la cel puţin douăzeci. Sunt obosit şi înfrigurat după cozile matinale. De altfel, la ceasul când reuşesc să mă pun la scris sunt sfârşit, mi-a pierit deja tot elanul, toată prospeţimea cu care trebuie să începi orice pagină. Am nevoie de o oră ca să mă repun în atmosferă, să-mi reamintesc ce am spus şi ce am de gând să spun mai departe. Fac tot ce pot ca să nu mă gândesc cum trăiesc alţi scriitori şi mă consolez cu ideea că alţii au dus-o şi mai rău.

1 februarie. În dimineaţa asta a plecat Lucian Valea. Vizita lui a durat două zile. În acest timp, două întâlniri la două licee (Hunedoara şi Deva) şi două librării (Deva şi Brad), cu ocazia apariţiei cărţii sale, Oameni pe care i-am iubit, şi, fireşte, inepuizabila, fascinanta lui locvacitate. Poveşti multe şi de tot felul, de azi şi de odinioară. Mi-e drag şi mă bucur că l-am revăzut, dar acum sunt sfârşit şi eu, care am stat în permanenţă cu el, şi Nico, care a trebuit să facă faţă apetitului său pantagruelic.

În ciuda bucuriei pe care mi-a făcut-o revederea, speech-urile mele la aceste întâlniri au fost mediocre. Cel mai convingător şi cald am fost la Brad, unde un public numeros şi receptiv mă stimulează de fiecare dată. S-a adăugat şi alocuţiunea introductivă a lui Nestor Lupei, acest intelectual de rasă şi de rară distincţie sufletească. La Deva, la librărie, dimpotrivă, un public puţin numeros, ca pe vremea când abia începeam să facem aici lansări de cărţi, foarte amestecat, pasiv şi amorf, m-a inhibat. Peste tot am fost cam improvizat şi uscat. Ciudat, căci cartea mi-a plăcut totuşi.

După Adrian Marino, după Mircea Zaciu, după Romulus Rusan, care şi-au făcut publice nişte irepetabile experienţe spirituale, culeg acum mari satisfacţii din jurnalul parizian al lui Eugen Simion. Însă întrebarea pe care mi-o pun este ce mă atrage şi ce mă face să caut aceste cărţi, iar, atunci când le am, să le citesc neglijându-mi până şi scrisul. Răspunsul e simplu: fenomenul e determinat de condiţia scriitorului român, care, nefiind în niciun consiliu, în nicio redacţie, care nici nu trăieşte în Bucureşti şi nici măcar în vreun mare centru cultural, care nu are „relaţii“ şi nici vocaţia de a şi le crea. Oricâte cărţi bune ar scrie, el nu va rămâne decât o gară prin care marile trenuri trec fără să se oprească.

Revin la o veche obsesie: am 43 de ani, am scris opt cărţi, dintre care cel puţin trei romane remarcabile, am un premiu naţional, dar n-am trecut peste graniţă decât o dată, acum patru ani, şi atunci abia până în Iugoslavia. De atunci se pare că am fost uitat, nu m-a mai trimis nimeni nici până în Bulgaria, necum la Paris – asta e, evident, o utopie. Ceea ce e cel mai penibil în toată această stare de fapt e că, după atâtea cărţi, n-ai bani să călătoreşti singur şi eşti obligat să aştepţi să ţi se arunce şi ţie un os azvârlit de la ospăţul celor care cutreieră lumea pe banii „obştei“. Iar presupunând că ai avea bani, nu ţi s-ar da voie să pleci. În orice caz, nu cu nevasta şi nu unde vrei tu şi nu cu câţi bani ai avea, ci cu atâţia câţi ţi s-ar îngădui – tristă libertate, greu de înţeles o asemenea necesitate ! Iar sentimentul acela de scârbă…

Am încheiat capitolul 4 [romanul Vămile nopţii], cu ceva mai puţine pagini decât prevăzusem şi acum trăiesc zile grele, nereuşind să încep capitolul 5. Un impas – sper că ultimul – în faţa etapei decisive şi finale. Sentimentul acela groaznic că nu voi mai putea să scriu, provenit acum şi dintr-o documentare grăbită şi superficială. Îmi surprind lacune la nivelul detaliilor de epocă şi mă văd nevoit să le umplu din mers, ceea ce mă obligă să merg încet, cu prudenţă. Teren minat.

Eugen Simion observă la un moment dat, pe parcursul jurnalului său parizian că „preşedintele Franţei n-ar sta comod pe fotoliul său la Elysée dacă Jean Paul Sartre ar fi în închisoare. Iată ceea ce a reuşit cultura franceză, în lungul ei exerciţiu democratic, să obţină.“ Iar în finalul cărţii, pe ultima pagină, această concluzie: „Cultura continuă să rămână o şansă a omului, un spaţiu al libertăţii lui şi, dacă reţinem ceva din istorie, este faptul că sabia spiritualului învinge în cele din urmă“. Aceasta e, de altfel, şi ideea dominantă care emană din întregul jurnal: încrederea în forţa spiritului. Mircea Zaciu nu se putuse adapta în mediul german, reedita pe alt meridian drama dezrădăcinării ardelenilor plecaţi de acasă. Eugen Simion însă, după o scurtă perioadă de derută şi acomodare, se simte într-un mediu familiar. E bântuit şi el de singurătate, uneori sufletul îi este „o catedrală pustie“, dar niciodată nu are sentimentul de neaderenţă la cultura şi atmosfera pariziană. Ochiul său rămâne avid şi judecata nepărtinitoare. Nu face paradă de erudiţie, nici măcar de cultura sa, nu vrea să epateze, nu-şi bate cititorul pe umăr. E sincer, incapabil de reacţii snoabe şi îi detestă pe „turiştii culturali“. E de o mare eleganţă în stil, spiritual, cu un fin simţ al umorului, profund în reflecţii, de multe ori aforistic. Excelentă încercarea sa finală de sinteză a spiritualităţii franceze.

Am regăsit în această carte Parisul exact aşa cum mi l-am închipuit, reconstituindu-l pentru uz propriu acum vreo şapte ani, când mă documentam pentru Treptele Diotimei. De aici sentimentul agreabil care m-a însoţit tot timpul lecturii că am revenit în locuri familiare, în care am fost pe vremuri fericit. O asemenea carte e sigura fereastră deschisă spre lume pentru noi, cei ameninţaţi cu inocularea ideii că suntem unicii şi adevăraţii reprezentanţi ai dreptei credinţe.

Pentru marea probitate etică a autorului acestui jurnal parizian, mă simt dator să reproduc următorul pasaj, mai ales azi, când etica profesională a atâtor confraţi e din ce în ce mai precară:

„Micile surori (sbl. aut.) trăiesc simplu şi, prin puterea lor, încearcă să micşoreze forţa suferinţei în lume. Unele dintre ele sunt foarte cultivate, inteligenţe de o mare subtilitate. Râd din orice, sunt senine, par a trăi într-o stare eternă de inocenţă. În modesta lor locuinţă există un colţ unde se află simbolul Mântuitorului, sub forma unei păpuşi de lemn. Sper să nu fac un sacrilegiu descriind toate acestea, ar fi realmente un păcat de neiertat, pentru că rareori am văzut nişte fiinţe mai sincere şi mai curate în credinţa lor. Viaţa ia uneori şi astfel de forme. În occidentul trufaş, indiferent, cinic, există o minoritate care crede în puterea faptei bune. Mă opresc să judec ceea ce aud şi ceea ce văd. Vin dinafară (sbl. aut.) şi intru, pentru câteva clipe, într-o lume restrânsă unde se trăieşte după alte legi. Să le respectăm“.

Două zile petrecute în compania lui Bogdan Bădulescu prin sate amorţite sub un cer jos, plumburiu, într-o umezeală îngheţată şi glodoasă. Săli de cămine culturale întunecoase şi imposibil de încălzit, în care stăm cu paltoanele pe noi, în faţa unui public docil, placid, care n-are nimic comun cu literatura şi în conştiinţa căruia cuvintele noastre par a nu avea nici un ecou, trec ca lumina prin geam. La sfârşit, poate de mila noastră, poate pentru a le arăta consătenilor cât e de isteţ, vreun dascăl se simte dator să ne pună câte o întrebare. Sala rămâne la fel de inertă, abulică şi la acest simulacru de dezbatere. Ajung acasă înfrigurat şi obosit, cu conştiinţa dureroasă a încă unei zile pierdute, din zilele sacre ale scrisului. Se cheamă însă că am culturalizat masele şi că mi-am adus obşteasca participare la buna desfăşurare a „Lunii cărţii la sate“.

Femeia care face curăţenie pe scări, părul alb, după accent unguroaică, îmi sună la uşă, dar nu cere o găleată de apă, ca de obicei, ci, puţin jenată, „Nu vă supăraţi, zice, am auzit că dumneavoastră faceţi cărţi“. Luat prin surprindere, ezit: „Mda, oarecum…“. Deci, „fac cărţi“. În cazul acesta, fiica ei are o carte de rugăciuni şi ar vrea s-o scrie din nou, să-i dea una ei şi una soru-si, aşadar încă două cărţi de rugăciuni i-ar trebui. „Eu – zic – nu copiez, ci scriu cărţi.“ Nu realizează diferenţa. Insistă: „Noi vă putem plăti cât cereţi…“. Ca să scap, o îndrum către biroul de copiat acte. Nu pare deloc convinsă, mă priveşte suspicioasă şi pleacă probabil încredinţată de lipsa mea de bunăvoinţă ori – mai ştii – de pricepere într-ale cărţilor.

Am atins pagina 600. Întrevăd, în sfârşit, ţărmul, dar n-am mai ieşit din casă de aproape o săptămână. Sunt obosit, nemulţumit, neliniştit.

Deosebirea dintre nemţi şi englezi:

Schiller: „Nimic nu e neînsemnat pe lume“.

Fleming: „Totul în lume e important, dar e bine să nu le iei toate în serios“.

Dintre nemţi şi francezi:

„France e un nume care se dă fetelor, pe când Deutschland poate fi dat cel mult unui crucişător“. Nu mai ştiu cine a spus asta.