ION BOGDAN LEFTER, ACELAŞI WILL

Despre ecourile operei shakespeariene în literatura şi în teatrul românesc s-a scris mult: despre traducerile paşoptiste după intermediari germani şi francezi şi despre primele transpuneri direct din engleză, urmate în prima jumătate a secolului al XX-lea de versiuni tot mai numeroase, apoi de serii de Opere, pînă la recenta retraducere completă realizată de colectivul Volceanov; despre primele menţiuni din scrierile paşoptiştilor şi despre articolele şi studiile tot mai numeroase care l-au pomenit sau l-au comentat pînă azi; despre ecourile, invocaţiile, citările, parafrazele şi alte forme de raportare intertextuală din poezia românească şi din dramaturgie, pînă la Vărul Shakespeare, piesa lui Marin Sorescu din 1987-1988, jucată şi publicată după 1989, în 1990, respectiv 1992, şi la recurenţe şi mai noi, precum prelucrările din Richard III se interzice şi din alte piese ale lui Matei Vişniec sau din Ultima iubire a lui Cezar de Horia Gârbea, cu preluări din Iulius Cezar, Richard III etc., text montat în 2024 la Teatrul Naţional din Cluj; şi despre istoria reprezentării operei lui Shakespeare pe scenele noastre.

Aici şi acum – doar splendidul poem eminescian Cărţile, din 1876, recuperat din manuscrise şi inclus în ediţia de Opere îngrijită de Perpessicius, apoi în altele:

„Shakespeare! adesea te gîndesc cu jale,

Prieten blînd al sufletului meu;

Izvorul plin al cînturilor tale

Îmi sare-n gînd şi le repet mereu.

Atît de crud eşti tu, ş-atît de moale,

Furtună-i azi şi linu-i glasul tău;

Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe

Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe.

De-aş fi trăit cînd tu trăiai, pe tine

Te-aş fi iubit atît – cît te iubesc?

Căci tot ce simt, de este rău sau bine,

– Destul că simt – tot ţie-ţi mulţumesc.

Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,

M-ai învăţat ca lumea s-o citesc,

Greşind cu tine chiar, iubesc greşala:

S-aduc cu tine mi-este toată fala.

Cu tine da… Căci eu am trei izvoară

Din care toată mintea mi-o culeg:

Cu-a ta zîmbire, dulce, lină, clară

A lumii visuri eu ca flori le leg;

Mai am pe-un înţelept… cu-acela iară

Problema morţii lumii o dezleg;

Ş-apoi mai am cu totul pentru mine

Un alt maestru, care viu mă ţine…

Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e.

El e modest şi totuşi foarte mare.

Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie

La nebunii – tot înţelept îmi pare.

Şi vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie.

Nici – el nu vrea să-l ştie orişicare,

Căci el nu vrea decît să-mi şadă-n braţă

Şi decît tine mult mai mult mă-nvaţă!“

(după Poezii, Ediţie critică de D. Murăraşu, Minerva, 1982, vol. 2, pp. 95-96). Eminescu începe prin a-şi afirma patetic iubirea faţă de „divinul brit“ (cum i-a spus altundeva), zeitate literară absolută, „Ca Dumnezeu“ răsfrînt în „miile de feţe“ pe care ni le oferă opera sa, după care cadrul se extinde spectaculos prin evocarea altor două figuri tutelare nenumite: „înţeleptul“ preocupat de tema morţii, probabil Schopenhauer; şi „maestrul“ despre care nu se poate vorbi, un „el“ omniprezent, „modest şi totuşi foarte mare“, cuibărit în braţele poetului şi totodată atoateştiutor, căci „decît tine [= decît Shakespeare, n.m. I.B.L.] mult mai mult mă-nvaţă“, proiectat simultan la scară mică şi la dimensiuni urieşeşti, într-o ambiguitate între Divinitatea însăşi, invocată cu umilinţă, şi poate iubita transpusă într-o ipostază minion-îngerească, dacă nu cumva aluzia va fi fiind la o entitate în care n-ar fi exagerat să vedem, căci romanticul nostru o leagănă ca pe-un copil al său, încarnarea infantilă a inspiraţiei, a talentului, a geniului chiar (cu posibile interpretări către psihocritică şi psihanaliză…)…

Aş mai reţine şi evaluarea din textul lui Caragiale Cîteva păreri, publicat în 1896 în Ziua. Reflectînd asupra „artei pentru artă“ şi a celei „cu tendinţă“, autorul se oprea la cîteva personaje negative din literatura universală, optînd ferm pentru talent, nu pentru demonstraţiile moralizante: „Au tendenţă piesele lui Shakespeare? – Desigur, nu“; „ticălosul de Falstaff, că nu-i poţi zice mai bine, secătura aceea e un monument nepieritor al minţii omeneşti, nu doar că nu profesează tendenţe generoase, ci fiindcă e copilul lui Shakespeare, care era un tată zdravăn“ – din nou cu trimitere la o excepţionalitate infantilă, de data asta ironic invocată, „progenitura“ aparţinîndu-i genialului părinte-dramaturg. Cu aproape un deceniu înainte, în Comediile d-lui I.L. Caragiale, articolul publicat în 1885 în Convorbiri literare, reluat ca prefaţă a volumului de Teatru din 1889, Maiorescu anticipase: „Falstaff este un berbant beţiv, care rîde totdeauna, face glume indecente şi ne face să rîdem şi noi. Cine a condamnat vreodată această figură a lui Shakespeare?“…

Şi-o întrebare poate surprinzătoare după referinţele la Eminescu, Caragiale, Maiorescu: ar avea loc şi Romeo şi Julieta la Mizil, piesa măruntului George Ranetti, într-un excurs anglo-americanistic românesc?!

Răspuns: sigur că da! Textul emulului caragialian, publicat puţin după 1900 (într-un volum cu două piese ale sale: Romeo şi Julieta la Mizil. Săracu Dumitrescu!…, Tipografia Curţii Regale F. Gőbl Fii, 1907), e o dublă parodie shakespeariano-caragialiană, surprinzător de bine ritmată, alertă, plină de poante hazlii. Să menţionez şi referinţa la… „SEXSPIR“?! (Citită înainte de o vizită chiar la faţa locului, în ianuarie 2024, la festivalul anual omonim: Romeo şi Julieta la Mizil! Există! Parol!)

Iarăşi l-am amintit pe George Volceanov, de la care mi-am pornit „serialul“ anglo-americanistic! Neoprindu-se după încheierea noii integrale Shakespeare în româneşte, împricinatul îşi continuă, împreună cu echipa sa, recuperările contextuale: după volumele Ben Johnson din 2022 şi Marlowe din 2022-2023, ne-a mai oferit şi culegerea cu doi autori George Peele, La gura sobei/ Robert Greene, George-a-Greene, străjerul din Wakefield, Fratele Bacon şi fratele Bungay (Ediţie coordonată şi îngrijită de George Volceanov şi Nicoleta Cinpoeş; La gura sobei, traducere şi note de Elena Ciobanu. Prefaţă de Oana-Celia Gheorghiu; George-a-Greene, străjerul din Wakefield, traducere de Oana-Celia Gheorghiu. Note de George Volceanov. Prefaţă de Elena Ciobanu; Fratele Bacon şi fratele Bungay, traducere şi note de George Volceanov. Prefaţă de Miruna Drăghici; postfaţă de George Volceanov, Editura Tracus Arte, 2024). Operaţiune de arheologie culturală absolut meritorie!

Să menţionez, tot „în context“, că mi-a sărit recent în ochi acelaşi Will pictat cu acrilic pe tablă de alamă de Relu Biţulescu (48 × 42 cm), reprodus în catalogul expoziţiei Despre infante, menine, dive şi alte graţii de la Muzeul de Artă din Craiova, aprilie-mai 2017, a cuplului Marijana şi Relu B. De fapt, un mic album pe care cei doi artişti mi l-au oferit cînd i-am filmat (cu telefonul!) pentru un episod al mini-Cafenelei critice, seria mea de mărturii artistice şi intelectuale despre pandemie. Nefiind nici infantă, nici menină, nici divă, Bardul se încadrează probabil la „alte graţii“!

Bust cu figura consacrată: mustăcioară şi barbişon subţire, calviţie pînă la jumătatea capului, cu plete laterale, costum elisabetan – dar cu ovalul feţei mai alungit şi cu ochii privind înspre stînga lui, fără să schiţeze vreo întoarcere în profil, deci uşor contaminat cu alte retorici portretistice, poate din celelalte categorii, dovadă şi felul în care un colţ al gulerului alb se „tulbură“ în tuşe grăbite, ca şi partea de jos a torsului, pe fundalul „pătat“, non-realist, Relu Biţulescu lucrînd adeseori cu amestecuri postmoderne de stilistici, de epoci. Drept titlu – doar Will. Nu-i nevoie de mai mult, ştie toată lumea despre cine e vorba.