VLADIMIR TISMĂNEANU, BOLŞEVISM VERSUS MARXISM OCCIDENTAL

În istoria ideilor, distincţiile contează, iar generalizările sunt riscante şi adeseori nedrepte. Mă gândesc la diferenţele dintre marxismul de tip sovietic şi cel occidental. Nu mă refer la geografia spaţială, ci la aceea simbolică, a conceptelor. Primul era, de fapt, o simplificare, care adeseori friza ridicolul unor notaţii, pamflete şi broşuri din „clasici“. Comparaţi cu scribii ideologici stalinişti, gen Mitin şi Iudin, Plehanov sau Dobrogeanu-Gherea erau nişte genii. Marxismul de tip sovietic, Diamat plus Istmat, practicat oficial (instituţionalizat) şi în România, refuza lectura în cheie escatologică a proiectului marxian. Tezele lui Walter Benjamin, despre destinul operei de artă în epoca reproductibilităţii ei tehnice, publicate în revista Secolul 20, nu erau subiect de dezbatere în cursurile de estetică ori cele de materialism istoric.

Marxiştii „pe linie“, precum Pavel Apostol, N. S. Dumitru, Radu Florian, Mircea Maliţa, Valter Roman, Ion Tudosescu, Constantin Vlad, priveau spre viitor prin prisma determinismului social, al teoriei care vedea progresul istoric drept ceva inexorabil, unidirecţional. Nu era loc acolo pentru „nebănuitele trepte“, pentru interogaţii, precum cele ale unor Lucian Blaga, Karl Jaspers, Jan Patočka, Max Weber. Capitalismul era „măcinat“ de crize, nu „socialismul multilateral dezvoltat“.

Era un marxism pietrificat, fosilizat, un dogmatism amorf fără legătură cu dezbaterile reale ale epocii. Categoria negativităţii, esenţială la Hegel, era suprimată. Era bazat pe pretenţia infailibilităţii „partidului clasei muncitoare“, adică a castei birocratic-parazitară aflată la putere. Despre marxism ca escatologie secularizată şi despre relaţia Subiect-Obiect au scris pertinent Kostas Axelos, Shlomo Avineri, Isaiah Berlin, Ernst Bloch, Norberto Bobbio, Cornelius Castoriadis, Agnes Heller, Ferenc Fehér, Iring Fetscher, Leszek Kołakowski, Jules Monnerot, Claude Lefort, Raymond Aron, Robert C. Tucker, Andrzej Walicki.

Prin Teoria Critică a Şcolii de la Frank­furt reveneau subiectivitatea, negativitatea şi alienarea ca teme de reflecţie. Era momentul fuziunilor spirituale între Hegel, Marx, Nietzsche, Freud, Heidegger, tânărul Lukács, Croce, Gramsci, Benjamin, Brecht, suprarealism. A fost, în mare măsură, meritul emisiunilor Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca la Radio Europa Liberă de a ne fi ţinut la curent cu gândirea autonomă, inclusiv aceea a ereticilor marxişti. După 1983, în propriile mele emisiuni, am discutat şi am susţinut semnificaţia dinamitardă a gândirii eretice, a revoltei spirituale împotriva înregimentărilor de orice fel. Am insistat asupra posibilităţii unui postmarxism antitotalitar precum cel al unor Milovan Đilas şi Henri Lefebvre.

Faptul că tânărul Marx operase conceptual în acest teritoriu, a ceea ce Maurice Merleau-Ponty a numit „les aventures de la dialectique“, oferea, în statele „socialismului, realmente existent“, alibiul necesar pentru depăşirea materialismului vulgar şi a pozitivismului ancilar. În Iugoslavia, grupul filosofic şi sociologic „Praxis“ a spart carcasa conformistă a socialismului birocratic. Reacţia autorităţilor titoiste a fost interzicerea revistei cu acel nume. La Bucureşti, colecţia acelei reviste era ţinută la fondul secret al BCU. Cel la care studenţii nu aveau acces. Când am ajuns în Statele Unite, am publicat primul meu articol în limba engleză în 1983, în revista Praxis International. Se intitula „Critical Marxism and Eastern Europe“.