ŞTEFAN MELANCU, VÂRSTELE POEZIEI

Recenta antologie semnată de Ion Mureşan, Poeme (Ed. Şcoala Ardeleană, 2025) – cu ilustraţii de Alexandra Mureşan, o prefaţă a poetului (desfăşurată sub forma unui amplu excurs privind înţelegerea definirii poeziei prin inefabilul şi imponderabilul acesteia), la care se adaugă trei postfeţe semnate de Irina Petraş, Ion Pop şi Al. Cistelecan – ilustrează o evoluţie poetică spectaculoasă, deşi marcată de apariţia la mari intervale de timp a fiecăreia dintre cărţile sale, fapt ilustrat, alături de cele trei postfeţe, inclusiv de foarte numerosele repere, critice sau doar cu caracter impresionist, ce o însoţesc. Lipseşte însă, surprinzător, dintre aceste repere, numele lui Eugen Simion, cel care, în Scriitori IV, 1989, în analiza primului dintre volumele publicate de Ion Mureşan, subliniază unele note relevante precum „acest limbaj aluziv, parabolic, deschis spre marile simboluri nedeterminate“, deprins din „viziunea expresionistă de a ascunde ideea în propoziţii reci şi formule ermetizate“, sau, privind Izgonirea din poezie, poemul capodoperă al primului volum, „tensiunea, discrepanţa care există aici între violenţa limbajului de la suprafaţa poemului şi ambiguitatea, indeterminarea simbolurilor din adâncul lui“. Astfel de trăsături, ţinând de dificultatea mesajului poetic, vor fi marcate ulterior şi de către alţi critici, precum Iulian Boldea, Alex Goldiş (vezi referinţele din antologie), Mihai Iovănel (vorbind, în dreptul cititorului, despre „un surplus de interpretare, oferindu-i-se în schimb un deficit de înţelegere“, în Istoria literaturii contemporane. 1990-2020, 2021 ) sau Ioan Holban (evidenţiind, în Literatura română de azi, 2012, decriptarea unui „joc al semnificantului cu semnificatul“). O astfel de dificultate a poeziei sale există, fără îndoială, mai cu seamă în primele două volume, motiv (adăugat marilor distanţe dintre apariţiile volumelor semnate) pentru care Al. Cistelecan vorbeşte de faptul că ne aflăm în prezenţa unui impozant poet, însă „necunoscut în afara unui cerc de taină format din literaţi cu oarecare iniţiere“. La fel cum, prin imaginarul ramificat, frapant şi tumultos pe care îl practică încă de la primul volum (Cartea de iarnă, 1981), dificilă este însăşi încadrarea sa în poetica optzecistă, păstrând destul de puţin din trăsăturile alipite optzecismului, remodelând, în schimb, expresionismul unor poetici precedesoare în ceea ce critica anilor ’80 a numit neoexpresionismul poetic, odată cu revizitarea în cheie particulară a unor mari modele poetice anterioare, destructurate însă, în spirit postmodern, cu o situare căreia îi asociază o viziune ce impune poziţionarea rebelă faţă de un real căruia îi desfide convenţionalul şi inerţialul, purtând cu sine, sarcastic şi nonconformist, o dereglare rimbaldiană (des invocată de comentatori) „a tuturor simţurilor“, aşa cum o impune în poemul Izgonirea din poezie, în formule percutante şi memorabile, surprinzând „vocea mea/ din care cuvântul se înalţă ca şarpele din ou şi se repede la lucrul denumit/ şi-l umple de bube şi semnificaţii“, nebunia „adevărului“ pus sub interogaţie şi astfel pulverizat, alipită autoironic poetului însuşi („La masa mea de lucru şade nebunia: îşi ridică ochii galbeni dintre poemele mele“). La fel cum mărci ale aceluiaşi imaginar destructurat pot fi decelate şi în alte poeme semnificative din volumul inaugural, cum sunt Glasul, Un mare hohot de râs, O scară rezemată de un turn (cu o imagine precum „beat lungit pe o masă de sticlă“ prefigurând încă de pe acum ceea ce va deveni dominantă a imaginarului poetic în mult mai târzia carte Alcool), Poemul despre poezie sau Înălţarea la cer cu „crezul poetic“ de aici implicând vorbirea „din propria-mi piele“ şi o sugestivă intermediere angoasant-fiinţială în numele poeziei: „Adică eu îmi pun grumazul între lucru şi cauza sa/ adică grumazul meu stă între poem şi cauza sa“.

Noi impulsuri ale viziunii sale poetice sunt adăugate apoi în volumul Poemul care nu poate fi înţeles, 1993 (printre cele mai dificile sub lupa interpretării între cărţile sale), în siajul unei reprezentări în care se întrepătrund coşmarescul şi sarcasticul, grotescul şi angoasa, tragicul şi suferinţa, ironia şi fantasticul terifiant, în poeme memorabile, cu proiecţia unui topos şi a unei lumi halucinante în translaţie crepusculară, unde, „între draperiile existenţei“, „Îngerul vorbeşte în mine cu voce de broască şi cu voce de pasăre“, alăturând poetului „putregaiuri“ plutind „deasupra capului“ şi „zid alb până aproape de tavan“; în timp ce „un fel de vietate, un fel de maimuţă i-a ieşit de sub haină/ şi s-a pornit să sară şi să cârâie prin odaie“, iar cuvintele au devenit „cârtitoare şi clevetitoare“; sau cu reprezentarea regizoral-caricaturizată a acestuia în spaţiul unei alienări fără întoarcere („cu o găleată ruginită în mână“ din care „se roteşte înnebunit/ un ochi mic, negru, răutăcios“). O destrucţie ontologică (aici aflându-se inflexiunile cele mai evidente dinspre rimbaldianul Un anotimp în infern), ilustrată prin „Viermuială a îngeraşilor carnivori“, „mlaştina“ şi „maimuţa peştilor“ („putoarea asta de sub apă)“, încărcată de „plâns“ şi „gâlgâit“ şi în care zeii au apus şi trec postnietzschean pe sub cupola îndepărată a oricărei ficţiuni izbăvitoare („zeul trece cu securea prin cărţi/ Cu securea plină de sânge“), memoria fiind acoperită de „pietre şi oase“, iar realitatea ajunsă astfel „Tot ceea ce am uitat, molozul, zgura resturile“; cântecul poetului devenind şubrezit de limbajul dezagregat („Peste gramatică trece o vedenie/ şi încâlceşte părţile de vorbire“), poezia însăşi fiind hulită, cu o forţă a deriziunii amintind de poetica argheziană („vers otrăvit, năpârcă, cântă cum ţi-ai lipit buzele scârboase de buzele mele“). Discursul tumultos şi apocaliptic va deveni însă mult mai relaxat în cartea Alcool, din 2010, cea mai unitară, tematic, dintre cărţile sale. Toposul dominant este aici, evident, „cârciuma“, proiectată imagistic sub aerul unei comedii mundane şi totodată sub aură divină (Dumnezeu fiind cel care, pentru „săracii alcoolici“, „în marea lui bunătate“ „face cu degetul o gaură în peretele Raiului“), relevat în poeme, majoritatea cu desfăşurări ample şi impregnare epică. Spaţiul este unul marcat, cu dexteritate regizorală, de reprezentări în note suprarealiste, cu replieri ludic-onirice ale unor stări paroxistice, imaginarul surprinzând o lume aflată între sacru şi profan, bolgia căderii existenţiale şi efuziunea izbăvirii virtuale, cu prezenţa unui erotism subtil translatat între pliuri fantaste ale realului, cu destructurarea parodică a unor scene de sorginte biblică ori (ca în Cântec negru) cu relevarea unei tensiuni fiinţiale aflate la cote paroxistice: „Eu cânt forţa neagră din capul meu,/ la ordinul forţei negre din capul meu“. În sfârşit, traiectul poetic al lui Ion Mureşan ancorează în ceea ce aş numi o nouă vîrstă a poeziei, dată de volumul intitulat parodic-didactic, Introducere în poezie, constituit, sub aspectul expresiei mai ales, dar şi stilistic (narativul atingând aici cota maximă a ceea ce Nicolae Manolescu întrezărea în volumul de debut ca fiind „prozaismul“ declarat), într-o contrapondere la tumultul imagistic coşmaresc de nestăvilit din volumul Poemul care nu poate fi înţeles. O nouă raportare la poezie, sub imaginea-efigie, zeflemitoare, a unui scrib aflat în „cărucior cu rotile“, cu nostalgia imensă a recuperării candorii şi a vârstei copilăriei („în braţe cu un buchet de flori/ şi cu o păpuşă cu faţa veselă“), proclamând subversiv, din prezentul realului: „Viaţa are părţile ei frumoase“. Decuplat, de această dată, de la gravitatea de altădată a unei definiri vizionare a poeziei, cu plasarea într-o atmosferă casnică, de cuhnie, aflată în criza comunicării, cu un eu poetic mahmur şi înconjurat de tristeţe („Eram foarte trist, căci eram mahmur“), refugiat în fantasmele onirice şi în fantastul poveştilor (Ana în excursie, Poem despre lupta poetului cu Făt-Frumos) sau într-o călătorie prozaică de „om bătrân“, cu un „tren personal“ şi însoţit de „sufletul pereche“ configurat ca un „depozit de suflete“; sau, şi mai mult, într-o călătorie echivalentă oglindirii propriului sine (într-o oglindă „goală ca un autobuz gol“ ce „intră în perete şi se îndepărtează“), mimând fericirea („Eu ştiu să mă prefac că sunt fericit“), „bolnav“ şi proclamând bacovian „De atâta ploaie trupul meu se surpă“); sau fantazând erotic („Lasă-mă/ dezbrăcat în pielea goală/ să stau în genunchi în faţa ta“), lucrând, autoironic, la „desăvîrşirea mea“ (Dezagregarea) ori lăsându-se învăluit, într-o ingenuă elegie a fiinţei (cu irizări eminesciene amintind de „străina gură“), în propria moarte: „Umbra cuiva, nu ştiu a cui, mi se aşază ca o dantelă pe faţă/ Şi e atât de frumos de parcă am murit demult “.