IULIAN BOLDEA, AMINTIRI DIN COMUNISM

Ştefan Agopian e un scriitor captivant, care îmbină arta cuvântului cu crearea unei atmosfere unice, farmecul limbajului cu spectacolul unei lumi în continuă schimbare, aflată într-o metamorfoză perpetuă. Lumea lui Agopian e dinamică, cu forme mereu fluctuante, redată printr-un demers epic ce stă sub semnul livrescului, al alegoriei şi al fantezismului baroc. Cărţile lui Agopian s-au născut din erudiţie şi din voluptate ludică, din gustul plăcerii efemere sau din iluzia altor cărţi, reale sau imaginare. Rafinamentul naraţiunii reiese din modul în care sunt articulate frazele, seducătoare şi subtile, bogate şi reţinute, hieratice şi pline de o materialitate sugestivă. În acelaşi timp, din proza lui Ştefan Agopian, unde istoria şi utopia se împletesc într-o atmosferă epică vagă, cu colorit fastuos şi ambiguu, se desprinde destinul ambiguu al personajelor, care au carnaţie şi transparenţă himerică, situate fiind într-o atemporalitate hieratică, ca „simple halucinaţii ale naratorului, dar şi proiecţii alchimice şi oculte ale unor experienţe magice“, cum remarca Radu G. Ţeposu: „Personajele prozatorului trăiesc, deopotrivă, în trecut şi viitor, ele sunt scrise de destin, precum cartea însăşi e produsul unui text misterios şi infinit, sunt aţâţate în permanenţă de gustul instigaţiei şi al supliciului. (…) Aşa cum timpul se desfoliază, ca o cortină grea de pluş, arătându-şi când faţa trecută, când cea viitoare, tot astfel grotescul fuzionează cu sublimul, spiritualul cu visceralul, angelicul cu demonicul, realul cu visul, aparenţa cu esenţa, moartea cu viaţa, ficţiunea cu istoria“. În Manualul întâmplărilor, Sara, Tobit sau Fric regăsim tonalitatea somptuoasă a naraţiunii, o atmosferă epică marcată de splendoare, solemnitate şi satiră subtilă, nelipsită de accente parodice şi ironice.

Cartea lui Ştefan Agopian, Scriitor în comunism (nişte amintiri), a apărut anul trecut la Polirom în ediţia a doua, revăzută (360 de pagini). E o cronică a propriei existenţe şi a epocii, scrisă în stil sprinţar, polemic, rafinat şi colocvial. Cert este că Agopian ştie cum se scrie o poveste, ştie ce şi cât să spună, într-un dozaj minuţios de bârfă, picanterie, impudoare şi pitoresc, literaturizând scene, personaje şi întâmplări, din care se reliefează tema centrală a acestor pagini de Bildungsroman: conturarea dorinţei şi vocaţiei de a fi scriitor, prin răbdare, hazard sau oameni care au favorizat împlinirea idealului creator. Sunt redate etapele formării, inserate în tabloul de ansamblu al lumii literare din comunism (scene din copilărie şi adolescenţă, din vremea serviciului militar, primele creaţii publicate sau rostite în şedinţe de cenaclu, sub zodia prozei onirice, dificultăţile debutului în volum, dar şi primele revelaţii ale erosului, cu nostalgii, purităţi şi un soi de melancolie a pitorescului senzual). Există aici o galerie bogată de figuri de scriitori importanţi ai epocii (Nichita Stănescu, Marin Preda, Radu Tudoran, George Ivaşcu, Mircea Ciobanu, Alexandru Paleologu etc.) redată într-un stil evocator debordant, în care afectivitatea, maliţia, comicul, ludicul şi luciditatea se întrepătrund într-un stil sclipitor, policrom, demitizant, nelipsit de exagerări şi extravaganţe, din care e deconspirat profilul unui eu duplicitar, dar afectuos, polemic, dar melancolic, care se construieşte, deconstruieşte şi reconstruieşte cu migală, inventivitate şi savoare. Scriitorul nu ascunde nimic, nu are teme sau subiecte tabu, e simpatic sau, din contră, antipatic, sarcastic şi ironic, cusurgiu şi autoironic, dezinvolt, atras ca de un magnet de picanterii, anecdote, culise şi istorii secrete, necruţător şi intratabil, sau, dimpotrivă, candid şi răsfăţat, făcând haz de necaz uneori.

Cartea lui Agopian e remarcabilă prin „naturaleţea desăvârşită a exprimării, prin formidabila capacitate de rememorare a unor timpuri în care pasiunea pentru scris se întrepătrundea cu o disperare cotidiană tot mai accentuată, iremediabilă şi ireversibilă“ (Vladimir Tismăneanu). E o carte, scrie Mircea Mihăieş, „copleşitoare prin lipsa de inhibiţie şi de-o răscolitoare directeţe a naraţiunii“, chiar dacă „vocea de acum a autorului nu aminteşte prin mai nimic de barocul suplu, stilizat, anamorfotic, al cărţilor care l-au consacrat. Sau poate tocmai de aceea“. Evocări memorabile prin umor, bufonerie şi sarcasm sunt dedicate unor figuri uitate azi (Valeriu Pantazi), grupului „oniricilor“ (Vintilă Ivănceanu), scriitorilor de la România literară, unor călătorii (la Bratislava, de pildă), din toate aceste scene alcătuindu-se o frescă subiectiv documentată a lumii literare a epocii, cu aerul ei pitoresc, cu adversităţile, laşităţile şi complicităţile inerente condiţiei de scriitor în comunism. Amintirile cu Nichita Stănescu sunt declanşate de o memorie afectuoasă şi demitizantă care îl umanizează pe poet, descrierile, evocările şi scenele redând un portret autentic al scriitorului etern îndrăgostit: „De altfel, cel puţin atunci când l-am cunoscut eu, pentru Nichita femeia era mai curînd un obiect estetic decît unul sexual. Se îndrăgostea de o femeie frumoasă aşa cum se îndrăgostea de vreo monedă grecească, dar se plictisea la un moment dat şi – cel puţin moneda – o făcea cadou“. Portretul lui Nichita e completat însă şi de o listă a defectelor („Nichita credea că e un mare bucătar“, „Minţea cu multă fantezie şi nu se ruşina cînd era prins cu minciuna“, „Nu mînca în public, fără să aibă un motiv serios pentru asta“, „Îi era frică de miliţieni“ ş.a.m.d.). Amintirile sunt uneori reiterate, redundante, tonul e însă direct, de autentică savoare şi revelatorie pregnanţă. Într-o perioadă a penuriei alimentare, mama, cu care scriitorul era în relaţii foarte proaste („Îmi este clar astăzi că relaţiile foarte proaste pe care le-am avut încă de timpuriu cu maică-mea mi-au stricat relaţiile cu Dumnezeu (…). Zilnic eram silit să mint şi să fur şi, cum nu îmi îndeplineam prea conştiincios sarcinile, primeam cîte o bătaie soră cu moartea“), e percepută ca „o expertă în arta supravieţuirii. Robinson Crusoe ar fi pălit de invidie dacă ar fi cunoscut-o pe insula lui populată cu capre şi papagali. Numai că Mărioara, maică-mea, nu trăia pe o insulă pustie, ci pe o insulă numită comunism, o insulă mai săracă decît cea unde nimerise negustorul englez“.

Dinamica evocărilor mediilor e savuroasă, Agopian redând culorile, gustul şi aromele spaţiului labirintic bucureştean, marcat de o senzaţie de provizorat insalubru, cu case-vagon, străzi paşnice, cişmele şi acareturi, felii de viaţă şi de copilărie ale unui mediu încărcat de sugestiile unei nostalgii subliminale. Remarcabil e talentul evocator al lui Agopian (prieteni, colegi de la România literară, membri ai familiei, scene, întâmplări, grupări literare etc.). Ficţiunile autobiografice de la finalul volumului (Un evreu necăjit, Cîte ceva despre lucrul bine făcut, Oglinzi, pizdă şi azotat de argint, Domni şi Domnişoare) sunt resorbite din materialul autobiografic, astfel încât memorialistica ia chipul ficţiunii, istoria personală şi istoria lumii crescând din detalii şi forme ale unui cotidian vibrant în detaliile lui cele mai umile. Memorabile sunt tocmai aceste racorduri între eu şi istorie („Ruşii tocmai invadaseră Cehoslovacia şi nici mie nu-mi mergea prea bine“), prin care se produce ficţionalizarea trăitului. Viaţa de scriitor în comunism e redată de Ştefan Agopian prin vervă asociativă şi stil colocvial, prin spirit ironic şi autoironic, prin digresiuni şi racursiuri, în care evocarea, reflecţia şi descrierea se întrepătrund, după cum instinctul polemic favorizează caricaturizări şi spirit de frondă, francheţe în reprezentarea de sine sau în validarea prezenţei celorlalţi, într-un joc permanent al identităţii şi alterităţii.