Luna plină a Frunzelor

E o seară ciudată,

fără lună şi stele,

cer cenuşiu, înserare tăcută,

aerul aproape văratic,

la echinocţiul de toamnă,

noaptea se lasă tot mai adâncă,

aerul mai blând peste tufe şi ierburi,

aştept să licărească o stea,

să se arate Luna Frunzelor,

o şoaptă a nopţii de undeva

mă scoate în strada pustie,

o lumină înceţoşată peste case

adormite şi turla bisericii,

o linişte în care nu eşti singur,

spre Răsărit, tainică,

uriaşă, strălucitoare ca soarele,

Luna plină din septembrie,

acoperită de nori,

calea de la mine la Lună,

gândul să fac să ajungă la tine

frunzişul ei galben ca orzul,

ca mătasea porumbului,

strălucirea, liniştea ei,

o stare de înger.

Reculegere

Mă retrag în mine ca melcul în cochilie,

până în zori nu vreau să ştiu nimic,

doar să stau într-un cuib de linişte

precum un prunc adormit în leagăn,

mă îndepărtez de lucruri

ca apele mării de uscat,

mă retrag de pe ţărmul lumii,

mă cuibăresc în tăcere

cum revărsarea de valuri

se întoarce în mare,

ascult liniştea dinlăuntru,

mă desprind de corpul meu vechi,

o lumină diafană curge prin mine,

mă curăţă de tulburări,

uşoară şi transparentă,

cobor în adâncul unei mări

ce îşi schimbă culoarea

până dau de nisipul auriu

pe care mă aşez.

E o linişte ocrotitoare în jur,

mă desfac în fire subţiri,

mă recompun în forme stranii,

în jurul unui mugur de lumină,

e asemenea unei întrupări,

una rămâne aceeaşi, alta se tot reface,

măşti străine, precum curgerea timpului,

se desprind una câte una până nu mai rămâne

decât un grăunte precum cristalul,

mugurul începe să crească,

reculegerea, o rugăciune.