O scrisoare sau
lună în fântână chemând soare

 

Dragă Cis,

cât priveşte eseul lui M. din Vatra pe mai-iunie curent,*

transpare din el adevărul drag mie, chiar dacă neexprimat

francamente, că poezia nu e literatură:

poezia e poezie.

 

Ca mare figură, M. nu se îndură,

n-are curajul sau nebunia de-a o spune pe şleau,

nu e corbul acela fraier să scape caşul din gură,

 

ci avansează şerpeşte, insinuant, prin învăluire din tufiş în tufiş

ba, ai zice că bate câmpii din floare în floare

cu graţia goliciunii originare

a zborului unui bondar răsfăţat pe pajişti nesfârşite, fără oprire,

 

sclipitor de-atâta prăduire – îţi ia ochii şi din citat în citat

te mută direct în uimire. Şi acolo rămâi, gură-cască-n pustie…

 

Altfel zis,

o samă de preţioase, cum a spune-ţi place ţie,

şlefuite într-o viaţă şi montate cu mână sigur tremurătoare

de orfevru mântuit prin tărie,

dau totului-tot un aer de înalt-adâncă poezie – rimă întâmplătoare –,

deşi poezie nu e, nici poem. Ca şi asta de faţă.

 

Aerul de înalt-adâncă poezie transcende textul cum prea bine se ştie,

iar cel muriot cu al tău în tandem** dacă-mi dai voie

mi se impun drept cele mai preţioase scrise la noi

din ultimii nu ştiu câţi ani să fie.

 

Stilistic emoţionant-excelente iar ca gândire,

pe principiul „fulgerător de încet“,

descurajant de admirabile. Repet,

 

nici acesta de faţă nu e poem,

însă tot ce are o atingere plasmatică cu aerul de înalt/adâncă

poezie devine poem prin simpatie. Inclusiv scrisul tău „critic“.

 

Contează ce inimă ai

 

Odată la mănăstirea Putna,

dus cu G.D. şi mai mulţi delirici întru documentare,

chiar la sfârşitul întrunirii, ca moderatoare

distinsa poetă Carmen Steiciuc, trecută între timp la cele sfinte,

consultând-şi ceasul surprinsă îmi strigă numele şi-aud:

„Spune-ţi două cuvinte!“.

 

Toţi ochii focusaţi brusc pe tine, cum i se întâmplă poate

la costoboci, necum la buriaci

unuia căzut din copaci,

 

trebuie că s-au deschis până la cefe când,

presat de comandamentul celor „două cuvinte“

drept în faţa cuviosului stareţ, te-ai auzit predicând

parcă dintr-o fântână:

 

cum un veritabil credincios duce în adâncul fiinţei sale

imaginea lui Hristos,

poetul în cealaltă mână

a sinelui său creator duce

imaginea lui Eminescu. Fericit acela –

 

caz tot mai improbabil în zilele din urmă, adaug acum –,

în care, fără clătinare,

cele două imagini se suprapun, ca lună în fântână

chemând soare,

distincte şi clare, lucrătoare…

 

Asta mi-a venit în mănăstire, cu stareţul Melchisedec de faţă.

Nu mă văd spunând acelaşi lucru într-o cafenea –

spre regretul meu. Sau, cine ştie…

 

Tot locul în care trebăluieşti, spargi şi pui lemne pe foc, prin aer

de înalt/adâncă poezie

se transfigurează, devine poem,

iar vorbitorul într-o incintă sacră, dacă nu e ticăloşit

până-n bezne, spre mirarea lui se pune pe predici.

Am păţit asta.

 

Iată de ce, în spaţiul de rezonanţă al chemării lansate

astă-iarnă provocator de tine,

oricât m-aş strădui în faţa ta scriu cum scriu – cât va ţine.

 

(15 – 31 iun 2024; 30 ian. 2025)

 

ce ştie omu de ieri pe azi

 

acest fluture pe oglindă e viitorul meu viaţa mea,

dimineaţa în baie o molie din casă nu altceva.

îl văzusem de-aseară zburându-mi în jurul capului o clipă

aterizând apoi pe unul dintre pereţi parcă fără să vrea

 

nu omor fluturi nu-i dau afară în pripă

oricât de criminali mâncători de oameni i-aş suspecta.

 

şi-acum, când îl aflu aşezat pe oglindă nu e

o descoperire tocmai frapantă ci

îmi păru că se roagă cu putere oglinzii să pot intra

pentru asta mă aşteptase de-aseară era misia sa

 

o molie cândva omidă ştie cuvintele trecerii eu ba

însă atare înaltă ştiinţă nu se învaţă oricum aici

întreagă de la mama ta

decât printr-un jalnic asumat mimetism – altfel nu vei pupa.

 

***

 

Doamne, şi dacă e să vină însuşi prăpădul cum se tot anunţă,

ultim,

 

după ce ne strângem oalele şi ulcelele din care au băut munţii,

din care munţii au băut toată apa din cer

şi de pe pământ,

lasă în urma noastră măcar un fir de iarbă uscat

să-Ţi cânte pe el lăcusta pustietăţii cât de

aproape liberi am fost – şi-am ratat.

 

Ce să mai scriu, mă opresc.

O sclipire a minţii – şi simt cum stelele nu oasele îmbătrânesc.

 

 

*             Ion Mureşan, Poezia (câteva ipoteze),Vatra, nr. 5-6/2024

**           Al. Cistelecan, Mică introducere la ratarea cititorului de poezie, prefaţă la volumul Bilete de favoare, Charmides, 2023