LUCIAN SCURTU, TERAPII AGONALE

Că orice carte este o boală învinsă, ne este confirmat cu asupra de măsură şi de Ioan Radu Văcărescu prin noul său volum de poeme, Cealaltă cafea, cu subtitlul Odă: notificare despre împăcarea sufletului cu trupul, Editura Cartea Românească, 2024. Boala reală, şi nu imaginară, a poetului sibian, a stimulat benefic un spirit neliniştit, pătrunzător, care, aflat în spaţiul recluziunii spitaliceşti, reuşeşte să se detaşeze prin introspecţii auctoriale, observaţii, analize, reflecţii, comparaţii şi să-şi developeze propriile trăiri atât de împovărătoare pentru un pacient lucid şi sagace.

Prefaţa, exactă şi riguroasă, aparţine lui Vasile Spiridon, care trasează coordonatele directoare ale poetului-pacient (sau ale pacientului-poet), cel care dă piept cu limita şi anduranţa, corespondente unei poezii care „devine, în majoritatea paginilor cărţii Cealaltă cafea, transcriere brută a suferinţei şi a stărilor de crispare lăuntrică prin care trece poetul ajuns în stare limită“. Că transcrierea nu e chiar aşa de neprelucrată, o dovedesc imersiunile, nu numai incitante, dar şi stilizate, în miezurile tulburi ale propriului eu, relevate, într-adevăr, la modul nemediat, lipsite de arabescuri metaforice ori adiţionări descriptive futile. Şi aceasta pentru că autorul este un luptător cu propria maladie şi propriul destin, motiv pentru care reuşeşte a le supune, chiar dacă terapiile sunt uneori agonale, iar confesiunile, pe alocuri, perdante, cu dese evadări ilicit-salvatoare din spaţiul constrângător, pentru degustarea voluptuoasă a unei cafele („cea mai bună băutură pe care am băut-o în această/ viaţă“) sau a ţigărilor davidoff („cele mai bune fumuri pe care le-am/ gustat în vremea vremii mele“). În adevăratul sens al cuvântului, Văcărescu trăieşte o dramă personală, şi poate tocmai de aceea fricile sunt minimalizate, dar nu ocultate, defulând de sub crusta compactă a cotidianului marcat de spectrul fatalităţii şi al extincţiei, din moment ce „moartea începe să fie cea mai banală ficţiune posibilă“.

Volumul debutează cu un veritabil jurnal spitalicesc, în care sunt consemnate cu acribie locul „detenţiei“ (camerele unsprezece şi cinci ale spitalului de urgenţă), obiectele locatare, dar şi personajele aferente, pe un background în care realitatea se îngemănează tentacular cu ficţiunea în mentalul reflectantului aflat într-o primă fază de acomodare cu un mediu pe cât de străin, pe atât de ostil. Se simte un intrus în acest habitat cu nuanţe absurde şi contururi ilogice, deşi, treptat, îşi conştientizează condiţia de pacient supus rigorilor şi regulilor impuse de un asemenea regim restrictiv-auster, încălcate adesea tacit, datorită celor două mari vicii recunoscute şi asumate: fumatul şi băutul cafelei. Întâmplător sau nu, coleg de suferinţă îi este preotul-scriitor Reginald, invidiat a dispune de instrumentele necesare scrisului, în timp ce subiectul confesor se imaginează scriind „cu pana puiului de ciocănitoare pe curentul de aer ce vine/ pe holul cel lung de la chirurgie spre camera cinci de la capătul/ drumului“. Poetul nu îşi plânge de milă, deşi, poate, ar avea de ce, mai cu seamă după ce recunoaşte „am scăpat, se pare, ca prin urechile acului“, radiografiind cu demnitate evoluţia/involuţia maladiilor care i-au impus statutul de „prizonier“ al acestui veritabil gulag aflat în siajul pierzaniei şi suferinţei, durerii şi morbidităţii. Ele alternează cu mici oaze ale unor bucurii de moment, efemere victorii locale, arare satisfacţii emoţionale, sclipitoare vortexuri spirituale, într-o scenografie netrucată de o faună în care orice optimist nu poate fi decât un pesimist bine informat.

Autorul gândeşte & visează poetic, dar scrie & descrie prozaic, poate dintr-un impuls de a devoala autenticitatea trăirilor de o zi sau de un an, într-o avalanşă evenimenţială şi precipitare clinică ce se perindă turbionar prin dreptul său la supravieţuire sau, de ce nu, la acel exitus adesea invocat, dar de fiecare dată repudiat. Poetul-pacient nu e disperat (deşi pe alocuri e), dar nici detaşat de ceea ce i se întâmplă, încercând a înţelege etiologia bolii, a-i cunoaşte simptomatologia, dar, mai ales, a se împăca cu sine, dar şi cu cei din jur, când îşi proiectează, cu aceeaşi luciditate rece, „celelalte“ viziuni pe retina memoriei afective şi efective.

Renunţând parţial la poezia de notaţie, mai contemplativ devine autorul în cea de-a doua secţiune (cartea e segmentată în trei părţi separate de un citat din Dante), unde, singur, pe o terasă pustie, în faţa unei cafele (se putea!), fostul locatar al spitalului de urgenţă rememorează cu o „virilă nostalgie“ (bineînţeles, trucată), momentele care i-au marcat perioada recluziunii maladive, acum, după ce „A trecut un an, o vârstă, o altă cafea“. Se derulează, destul de anevoios, translarea şi acomodarea „în cealaltă viaţă“, adică tocmai în cea normală, care nu pare nici ea lipsită de anxietăţi, spaime, angoase, zădărnicii, (de)reglată de multitudinea elementelor de o diversitate contrariantă. Ele sunt enumerate cu precizie carteziană: „sânge, sevă, limfă, apă sărată,/ cafea, fum de ţigară, valuri înspumate, dragoste, suferinţă, spaime“. Abia acum poetul consideră oportun momentul izbăvirii (şi nu când se afla faţă către faţă cu limita!), prin invocarea divinităţii, cu rugăminţi pătimaşe şi lamentouri vag spăşite, de a fi luminat/protejat pe căile cele bune, de a nu fi părăsit în momentele de grea cumpănă, acceptând supuşenia în totalitate voinţei Sale: „Mă rog ţie, Doamne, îndură-te de robul tău potolindu-i/ fierbinţeala, ridicându-l din albia întunecată a suferinţei./ Fă-l Doamne, să înţeleagă încercarea prin care trece,/ îndreaptă-l pe calea regală a luminii celei blânde./ Iar de fi-va să-şi poarte mai departe crucea amară a durerii, fie,/ Doamne, voia ta./ Dăruieşte-l cu răbdare şi alungă din cerul ars al gurii lui/ cuvintele de sfadă, fă-l să îngaime doar slovele înluminate ale/ Maicii Cuvântului“.

Continuă imersiunile în acea vară „maladivă de noiembrie“, care-i amplifică resemnarea („Îmi spuneam în gândul molcom că poate atât mai am“) şi reiterează obiectivarea unui ecart temporal marcat de suferinţă fizică şi spirituală, I.R.V. redescoperindu-şi noua faţetă, surprinzătoare, a felului de a fi, există şi scrie, conştient de metamorfoza neregizată a propriei reinventări: „Proaspăt tuns, bărbierit, parfumat/ pe terasa pustie/ îmi beau cealaltă cafea de dimineaţă./ Iau creionul în dreapta şi deschid caietul imaculat./ Tiptil, descălţat,/ intru cu sfială în cealaltă viaţă. (cu sfială).

În a treia secţiune, la fel de narativă precum celelalte, autorul forează constant „în roca compactă a amintirilor“, reconfigurând, ca într-un joc de puzzle (în special pe terasa de sub arborii parcului Subarini), scurte episoade din anii copilăriei (evocarea părinţilor sau a unei seri de Crăciun, cu avatarurile ei), episoade din timpul unor escaladări montane, emoţiile tulburătoare (veritabile Hebrietas Cibiniensis, ca să cităm din concitadinul Radu Stanca) provocate de Mo(ni), „cea cu privirea de miere sălbatică“, într-o exotică vacanţă marină (şi nu numai). Dar şi redarea edilitar-romantică a burgului de odinioară (cu denumirea proletcultistă a unor străzi, magazinul Mocca, panta Ursulinelor, Şcoala de Înot), întâiul sărut, gustul amar al primei beri şi al primei cafele, convins că „Sunt gusturi care rămân, emoţii care arată, mai mult decât orice altceva, alcătuirea stranie a vieţii“

Noua carte a lui Ioan Radu Văcărescu, trimite indubitabil spre incitanta (şi controversata) constatare pascaliană cu privire la neajunsurile sănătăţii şi avantajele bolii. Profit de care autorul sibian s-a folosit cu măsură şi numai la modul livresc. Suntem convinşi că şi fără scrierea acestei tulburătoare cărţi, I.R.V. ar fi învins boala, fiind el un învingător prin definiţie.