CRISTIAN VASILE, ALBUM DE ISTORIE: PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX

Fără ca documentul de arhivă propriu-zis să fi pierdut teren, în ultimul deceniu au apărut din ce în ce mai mult în spaţiul nostru istoriografic lucrări şi sinteze întemeiate în bună parte pe surse istorice cumva neconvenţionale, circumscrise mai degrabă dimensiunii vizuale. În această tendinţă poate fi integrat şi volumul datorat lui Călin Hentea – România. Album de istorie, 1900-1947, cuvânt-înainte de Dennis Deletant, Editura Mega, Cluj Napoca, 2024, 223 p.

De altfel, componenta vizuală este esenţială în cazul ultimelor trei cărţi alcătuite de Călin Hentea: două albume istorice precedente acoperă regimul comunist şi perioada postrevoluţionară (România. Album de istorie comunistă, 1948-1989, prefaţă de Adrian Cioroianu, Editura Mega, Cluj Napoca, 2021; România. Album de istorie postdecembristă, 1990-2020, cuvânt-înainte de Ion M. Ioniţă, Editura Mega, Cluj Napoca, 2022). Lucrarea cea mai recentă, parte cum am văzut a unui adevărat triptic, este dedicată „celor cărora le place să vadă istoria, nu doar să o citească“ şi se deschide cu o introducere a autorului, urmată de o cronologie comentată şi bogat ilustrată. Volumul este alcătuit din nouă capitole care acoperă practic principalele aspecte ale societăţii româneşti din prima jumătate a secolului XX (de la zona politică, specifică unei monarhii constituţionale, cu o democraţie firavă, neconsolidată, la dezvoltarea urbană, cu ale sale monumente de for public ş.a.m.d.): Casa regală a României o tipică imagine monarhică; Personaje care, pe vremuri, contau; Imagini despre o „armată care nu rentează“?; Urbea de altădată: aşa cum a fost; Povestea statuilor care vorbesc şi uneori pier; Îngălbenite ziare, cărţi, reviste; Staruri de odinioară ale noastre şi ale altora; Tipuri, chipuri, meserii; Recursul legitimant la istorie.

Peste 520 de cărţi poştale şi fotografii sunt reproduse şi comentate în carte (de notat faptul că ilustraţiile provin, în mare parte, din colecţia autorului). Prin sursele sale istorice oarecum insolite, Călin Hentea discerne între regimurile politice pe care le-a traversat România de-a lungul unei jumătăţi de veac. Chiar dacă inclusiv membri ai familiei regale a României şi-au asociat imaginea (oarecum forţat) cu domnii din Evul Mediu, cu alte personaje istorice şi s-au îngrijit să apară în cărţi poştale fotografice într-o manieră romanţată, întâlnim în album şi imagini necosmetizate. De exemplu, la p. 17, autorul reproduce o carte poştală cu Alteţa Sa Regală Ferdinand care, la 10 mai 1900, deschide defilarea trupelor. În ilustraţia, tipărită de Editura Socec, principele Ferdinand apare cu urechile sale proeminente, fără alte retuşuri. Astfel de imagini necenzurate sunt cumva în contrast cu efigiile falsificate, ideologizate la maximum, ale liderilor totalitari de mai târziu şi vorbesc de la sine despre diferenţele în ceea ce priveşte regimurile politice. Peste ani, sub guvernarea de inspiraţie sovietică, în textele sale de propagandă comunistă scriitorul realist socialist Zaharia Stancu avea să îl numească pe Ferdinand „al doilea rege – înalt, bleg, clăpăug“.

Dar dincolo de progresele majore ale României sub regimul monarhic, de modernizarea accelerată, vizibilă şi în zona industrială (numeroase cărţi poştale ilustrează reţeaua de sonde de pe Valea Prahovei), Călin Hentea sugerează în albumul său că a existat o critică socială legitimă venită inclusiv din zona artistică (v. cazurile lui Octav Băncilă, Nicolae Tonitza, Iosif Iser ş.a.). În fond, sub Carol I, cu D.A. Sturdza premier, Ionel Brătianu – ministru de Interne şi generalul Alexandru Averescu – ministru de Război, au pierit aproximativ 2.000 de ţărani cu ocazia Răscoalei de la 1907. Cel mai atras de drama socială rurală a fost pictorul Octav Băncilă (1872-1944), aspect vădit şi în album. Călin Hentea a reprodus o carte poştală, editată probabil de Cercul socialist din Bucureşti pe la 1910, înfăţişând consecinţele dramatice ale răscoalei ţărăneşti de la 1907, aşa cum s-au reflectat în opera Înmormântarea. 1907 (p. 20). Chiar şi ulterior Băncilă a rămas socialist şi nu s-a asociat cu prosovieticul PCdR. Însă, peste ani, revolta lui sinceră de la 1907 a fost instrumentalizată de regimul comunist. Acest lucru se vede odată cu alcătuirea Galeriei Naţionale în perioada 1948-1950. Din cauza presiunilor guvernamentale, profesorul George Oprescu şi echipa sa care lucra la crearea Muzeului de Artă al Republicii au acceptat să îl ia în considerare pentru expunere permanentă şi să îi consacre o întreagă sală lui Octav Băncilă. Artistul era astfel confiscat politic de către autorităţile prosovietice datorită tematicii sociale (operele despre tragedia din 1907 şi despre oamenii de condiţie modestă, proletară). Existau 29 de piese aparţinând lui Băncilă (între acestea: „Înainte de «1907»“; „1907“; „Muncitor în repaus“; „Ţărani cu roaba“; „Muncitorul şi ţăranul“). Spre comparaţie, marele pictor Ştefan Luchian, recunoscut chiar de regim ca maestru al artei româneşti, era reprezentat doar prin 14 opere!

Călin Hentea remarcă foarte corect faptul că, în contextul ascensiunii fascismului din Europa, „viaţa politică din anii 1930 din România mare a fost marcată de confruntarea dintre autoritarismul regelui Carol al II-lea şi extremismul naţionalist violent al lui Corneliu Zelea Codreanu“ (p. 46). De altfel, alături este reprodusă o marca poştală cu portretul lui Codreanu, creaţie a artistului legionar Şerban Zainea, ilustrator angajat la Banca Naţională. Pe lângă această efigie a „Căpitanului“ fascist autohton, pe timbru mai figurau celebrele cuvinte asumate de legionarii din jurul lui Codreanu: „Să faci, Căpitane, o ţară ca soarele sfânt de pe cer“. De asemenea, în album sunt redate cărţi poştale glorificându-l pe mareşalul pronazist Ion Antonescu fie singur, fie în compania lui Adolf Hitler (p. 48-56). Înregimentarea tineretului şi a societăţii în general este un element comun al celor două totalitarisme din secolul XX.

Călin Hentea înfăţişează cititorilor imagini din care reies similitudinile dintre „Straja ţării“, înfiinţată de Carol al II-lea (influenţată de fascism), şi organizaţia comunistă de pionieri (p. 109). O broşură din 1942, intitulată „Mareşalul nostru“ şi editată de Ministerul Propagandei Naţionale, este foarte asemănătoare – potrivit autorului – cu retorica, liniile de persuasiune şi imaginile folosite de propaganda oficială din timpurile lui Ceauşescu (p. 53). Ajungând aici, cred că este important să acceptăm provocarea lui Călin Hentea, mai precis sugestiile lui de lectură, şi să vorbim din nou despre ambele versante totalitare ce au contribuit în secolul trecut la degradarea artei plastice. Aparent, guvernarea fascistă/antonesciană nu a durat decât patru ani, iar în acest interval nu a ajuns să fiinţeze un control atât de strict, similar cu cel de după 1948, în ceea ce priveşte supravegherea artelor. Dar aici nu este vorba doar despre legionarism/antonescianism şi de artiştii asociaţi cu Garda de fier/regimul Antonescu înainte sau după septembrie 1940, ci este în discuţie o întreagă orientare politică/artistică spre dreapta extremă care include nu doar legionarismul, ci şi cuzismul, carlismul antisemit şi alte curente ideologice xenofobe, etnocentrice. Rămâne ca, poate în viitor, istoricii (de artă) să răspundă la o întrebare ce se întrezăreşte: în ce măsură aceste mişcări/regimuri de tip fascist au dezvoltat şi au creat o „artă“, o „estetică“ proprie, cu potenţial constrângător, aspirând spre o unică metodă de creaţie (cum a fost după 1947 realismul socialist importat de la sovietici).

Parafrazând titlurile de carte datorate lui Nicolae Iorga, am putea spune că, prin sus-amintitul triptic, Călin Hentea a realizat un soi de Istorie a României din secolul XX şi până aproape de zilele noastre prin cărţi poştale, fotografii, afişe etc. Prefaţatorul Dennis Deletant chiar denumeşte demersul editorial în trei volume „o inedită şi spectaculoasă istorie iconografică a României“ de-a lungul unui secol şi ceva (p. 11).