ION BOGDAN LEFTER, ALTE PORTRETE ŞI AMINTIRI ANGLO-AMERICANISTICE

Aflu că s-a stins din viaţă, la aproape 89 de ani, Ştefan Stoenescu (30 ianuarie 1936-12 ianuarie 2025). L-am menţionat printre profesorii eminenţi de la Engleză din perioada studenţiei mele, de fapt de la mijlocul anilor 1960, din 1964 (absolvise tot la noi în 1962) şi pînă-n 1987, a emigrat în 1987 în Statele Unite. Deşi n-am făcut cursuri cu el, l-am cunoscut, aflase de mine (cum se duce vestea prin facultăţi despre studenţii buni…) şi-am stat de cîteva ori de vorbă. Descoperisem pe-atunci, cu mare entuziasm, naratologia, iar el tradusese în colaborare cu Alina Clej şi prefaţase faimoasa Retorică a romanului (de fapt …a ficţiunii – The Rethoric of Fiction) a lui Wayne C. Booth (Univers, 1976). Mai tîrziu, după ce-i citisem un text în care-l menţiona pe Ihab Hassan, o comunicare prezentată la Colocviile revistei Transilvania de la Sibiu, mi-a împrumutat cărţile respective (cred că Paracriticisms şi The Right Promethean Fire). Şi-mi face plăcere să mai amintesc o dată studiul neştiut al lui Ştefan Stonescu despre joyceanismul lui Radu Petrescu, pe care-l cunoştea şi-l preţuia mult (textul – publicat într-un anuar universitar, uitat acolo…).

Plecat din ţară destul de tîrziu, la 51 de ani, n-a mai avut cum să facă mare carieră. A făcut un masterat „tomnatec“ la una dintre universităţile americane de vîrf, Cornell. Probabil c-a şi ţinut cursuri – acolo sau în altă parte? În Internet sînt puţine informaţii despre el. A colaborat la cîteva proiecte de traducere a unor poeţi de-ai noştri în limba engleză. Ar merita aflat dacă a mai scris eseuri, poate pentru revista Origini/ Romanian Roots, pentru Almanahul Origini sau pentru Caietele Internaţionale de Poezie publicate în partea finală a vieţii sale, tot peste Ocean, de Gabriel Stănescu, prin mica sa editură, Criterion Publishing (de-acasă, din Norcross, Georgia, în zona metropolitană a Atlantei). Parcă mi-au ajuns sub ochi cîte un număr răzleţ prin anii 1990-2000, însă nu mai ştiu dacă Ştefan Stoenescu se va fi numărat printre colaboratori. Mai mare binişor decît poeţii primului nostru „val“ postmodern, cam de-o vîrstă cu colegii noştri prozatori, cu Mircea Nedelciu & comp., Gabriel Stănescu a scris şi el versuri şi-a încercat să ni se alăture la Cenaclul de Luni, prinzînd apoi „seria“ următoare, de la Universitas, aşa-zisa „generaţie ’90“. În anii ’80 lucra ca mic activist cultural „pe linie studenţească“, iar după căderea regimului, în 1991, a plecat în State, de unde trimitea în ţară reviste, pozînd în promotor al literaturii române „în America“, devenit un „naţionalist de exil“ (o categorie!). S-a stins prematur, înainte de a împlini 60 de ani (9 septembrie 1951-22 noiembrie 2010).

Revenind la Ştefan Stoenescu: excepţional savant anglo-americanist, din păcate deloc prolific ca autor, dimpotrivă. După emigrare a mai publicat în ţară cel puţin prefaţa la reeditarea din 1996 a traducerii lui M. Ivănescu după Ulise (coeditare Univers şi Fundaţia Culturală Română, la care am mai făcut referire). Presupun că Ivănescu îl recomandase, căci ştiu că se cunoşteau.

Nu l-am mai revăzut decît o dată, la un număr rotund de ani de la absolvirea seriei noastre de la Engleză (poate 25, deci în 2006, sau 30, în 2011?…), cînd un grup de colege cu care colaborase l-au invitat şi-a venit tocmai de peste Ocean. L-am salutat cu preţuirea cuvenită unui senior al meseriei, însă în rest l-am evitat, ştiam că, în America democratică, deviase către dreapta ultraradicală, apropo şi de Origini ş.a.m.d.

Recviescat in pace…

N-am povestit cum de-am ajuns „dezertor“, profesor la Română şi nu la Engleză. Din 1981, cînd am absolvit cu ambele specializări, şi pînă-n 1990 Universitatea ne-a fost inaccesibilă: nu se mai primeau asistenţi noi. În primele luni de după schimbarea de regim politic, mi s-au făcut propuneri de la ambele facultăţi: Paul Cornea, care preluase frîiele la Litere şi ajunsese şi secretar de stat la Educaţie în ministeriatul lui Mihai Şora, m-a chemat la Română, iar Alexandra Cornilescu, noua dirijoare de la Engleză – în Pitar Moş. Îmi amintesc c-am întîlnit-o pe trotuarul din faţa Hotelului Intercontinental, probabil în lunile protestului anti-FSN din Piaţa Universităţii. Mi-a făcut oferta pe loc. E plăcut să ai de ales, însă… comentam de un deceniu literatura română, participam la „valul“ generaţiei noastre „locale“, deci zarurile fuseseră aruncate, locul meu era în Edgar Quinet. Probabil că acceptasem deja chemarea cealaltă. În orice caz, în discuţia cu fosta mea profesoară, Alexandra Cornilescu, n-am ezitat: i-am mulţumit, dar am refuzat amabila invitaţie.

O anumită legătură se înfiripase totuşi cu puţin timp în urmă, în 1988-1989. Geta Dumitriu, care conducea Secţia de Engleză sau Limbile germanice de la Facultatea de Limbi şi literaturi străine, obţinuse un acord verbal „de mai sus“, poate de la Rectoratul Universităţii din Bucureşti, ca să ţin seminarele de Engleză de la Drept şi de la Filozofie – fără contract şi fără plată, fără nici o înregistrare administrativă, ca un soi de „profesor-fantomă“! Urma să devină un argument în favoarea mea în viitor, dacă avea să se scoată la concurs un post, cine ştie cînd… Am acceptat şi-am făcut ore pro bono de limbă şi de traducere pe texte alese cu tîlc, nonconformiste sau cu subiecte explicit politice, direct sau implicit subversive în conjunctura de-atunci. Mi s-a-ntîmplat mai tîrziu ca tinere doamne absolvente de Drept sau de Filozofie să-mi mărturisească încîntate c-au făcut cîndva Engleză cu mine şi c-au rezonat complice. Erau aproape numai studente, băieţi nu-mi amintesc să fi fost în Sala de Consiliu a Rectoratului, actualul Palat al Facultăţii de Drept, şi-n cea de pe culoarul din spatele clădirii, în zona pe-atunci a Filozofiei. Mi-am ţinut orele în toamna-iarna 1988-1989, în semestrul I al anului şcolar, apoi în primăvară, în semestrul II, şi din nou la sfîrşit de an, în septembrie-decembrie 1989. Era vacanţă de Sărbători cînd a izbucnit revoluţia. La reluarea cursurilor, în ianuarie 1990, nu m-am mai dus, eram deja absorbit de nebunia primelor luni postcomuniste: lansasem revista Contrapunct, devenisem director al Editurii Litera, la care fusesem redactor, mă alăturasem lui Florin Mugur şi lui Mircea Iorgulescu în trioul de realizatori ai unei emisiuni la Radio România Cultural, alergam de acolo-colo, participam la manifestaţiile politice ale perioadei, călătoream „în Vest“, scriam şi publicam, n-aveam o clipă de respiro. Mi-am cerut scuze la Facultate, la Engleză, orele de la Drept şi Filozofie le ţinusem în condiţiile finalului de vechi regim, nu mai era cazul acum, aşa că am renunţat. Cariera mea anglo-americanistică atunci s-a oprit, încă în faşă.

Apropo de profesoarele şi profesorii din Pitar Moş: aş semnala portretele impresionante pe care George Volceanov şi Dragoş Ivana i le-au schiţat prea-grăbitei Miki Irimia, în articole îndurerate şi totuşi luminoase, evocatoare a unei intelectuale extraordinare, de-o vervă cuceritoare (textele – în revistele Neuma şi România literară).

Dragoş Ivana – fost student al meu la Litere, astăzi profesor şi director al Departamentului de Engleză al Limbilor şi literaturilor străine, deci cu un traseu invers între cele două facultăţi, ca şi, mai înainte, din prima mea serie de seminar, din toamna-iarna 1990-1991, Cosana Nicolae, care a predat în Pitar Moş înainte să emigreze peste Ocean şi să devină universitară californiană. Cît pe-aci s-o omit din schiţa anglo-americanisticii româneşti, unde era la locul ei şi-nainte de plecare, cînd, între altele, a publicat o foarte serioasă carte despre Canon, canonic. Mutaţii valorice în literatura americană contemporană (Univers Enciclopedic, 2006), după ce transpusese în colaborare O istorie a literaturii americane de Peter Conn (Traducere şi note de Cosana Nicolae şi Dalida Pavlovici, Univers, 1996) etc., contributoare la bilanţul domeniului şi după expatriere, profesoară la Stanford şi apoi la University of the Pacific din Stockton/ Welesley. Cosana Nicolae sau, după căsătorie, Cosana Eram sau Cosana Nicolae-Eram.