GELLU DORIAN, ATENANSA

Dionisie dormi în acea noapte ca un prunc, aproape fără vise. Însă spre zori, întorcîndu-se cu faţa în sus, alături de el dormind despuiată Elvira, un vis îl adînci într-un somn ca de pe lumea cealaltă, în care îl urma, pe cărarea ce cobora de la mormîntul familiei, pe stăînul locului în drumul spre atenansă, în care nu intrase pînă atunci. Acesta îi depăna povestea durerii lui, de care nu va scăpa pînă la moarte:

– Aşa s-a dus scumpa mea soţie, dulcea şi necăjita de ea. Acum, cînd mă gîndesc la ea, aşa cum am văzut-o prima dată în casa tatălui ei de la Găvana Donţului şi cum a ajuns să-şi dea sufletul în casa viselor ei, supărată pe lume, pe mine, dar şi pe Dumnezeu, care i-a luat patru fii şi două fete, toţi ca nişte flori, o văd ca pe o fiinţă care ar fi meritat să trăiască aşa cum am dorit în visele mele să fie. Dar cum să poţi trăi aşa, ca în vis, într-o lume ca aceea? Numai eu ştiam cîte scamatorii am făcut să pot intra într-o lume care de afară părea minunată, un paradis nu alta, iar din interior nu era decît un imens morman de gunoi, pe care, dacă ştiai cum şi aveai răbdare, puteai să-l înlături, să ieşi la lumină. Şi asta am făcut eu toată viaţa mea alături de Rareşa: am dat deoparte strat cu strat din mizeria lumii, să-mi pot scoate la lumină copiii. Am avut impresia că am reuşit, dar viermele nemilos al lumii, cel lăsat de Dumnezeu pe pămînt prin grija Satanei, a intrat în frumoasele mele fructe şi le-a betegit încă de pe ramurile pe care se coceau atît de frumos. Ce bucuroasă a fost Rareşa mea cînd a ajuns în Burg, în casele din centru, cînd putea să se bucure de viaţa aleasă, pe care am încercat să i-o ofer. Şi atunci parcă suferea şi-i era greu să fie fericită. Se sfia cînd vedea că în jurul ei lumea se sinchisea să pară că nu este de acolo, ci din altă parte, falsificîndu-şi înfăţişarea, nu numai cea care se vedea pe straiele de împrumut, ci mai ales în cea care se arăta în sufletul acesteia, înnegrit de dorinţi nemăsurate. Ea nu dorea nimic din toate acele spoieli, ci se bucura cu teamă de fiecare dată cînd dădea viaţă altui copil frumos, de care se ocupa ca o adevărată mamă. Cînd l-a adus şi pe tatăl ei în Burg, pentru că la conacul de la Găvana Donţului nu a mai avut loc, iar la Cioroaia se dărîmau toate peste el, s-a bucurat că îi poate pune în braţe nepoţii, unul după altul, ceea ce-i aducea aminte acestuia de cei nouă copii ai lui, acum cei mai mulţi oploşiţi pe la mănăstiri, doar ea, Rareşa, şi cu un frate alegînd să lase altfel de urme în lume decît doar umbrele în sutane negre, mereu în faţa icoanelor, în rugi care puteau doar lor să le bucure sufletul. Cînd viaţa din Burg a devenit imposibilă, cu holera călare peste noi, cu cheltuieli din ce în ce mai mari, cu alte griji decît pînă a ne fi bucurat doar de noi, am căutat să-i ofer bucuria liniştii de la Locunalt. Acolo şi-a găsit-o doar în faţa icoanelor din bisericuţa pe care şi-a cumpărat-o din banii ei, să-l roage mereu pe Dumnezeu să-i apere copiii. Neputinţa aceasta, de a ajunge rugile ei la urechile lui Dumnezeu, a terminat-o. Am văzut cum se usucă de la o zi la alta, căpătînd chipul suferinţei de care nu se plîngea, ci o lua ca pe o pedeapsă dată de Cel de Sus pentru păcatele ei. Dar ce păcate putea avea o femeie ca ea? Era curată ca lumina soarelui, era bună ca pîinea albă, dulce ca mierea de albine, încît toţi au gustat din ea, iar eu cel mai mult, greşind uneori cu apucăturile mele de om lacom, dornic ca toate să fie în casă numai aşa cum spun eu. Ăsta e cel mai mare păcat al meu, pe care-l voi duce cu mine pînă la moarte.

Erau în curte, coborînd spre atenansă, locul în care urma să se retragă după ce casa cea mare, în care au locuit pînă să moară Rareşa, i-o va vinde peste doi ani, dimpreună cu toată moşia, lui Cristea Marinovici, obligat de datoriile pe care le avea, dar şi din lehamitea care-l cuprinse de tot şi de toate, rămînînd argat la acesta. Păşea încet, obosit, uşor încovoiat de spate, cu ochii în pămînt, căutînd parcă prin iarba uscată de secetă urmele soţiei lui. Era plină curtea de ele. Dionisie le vedea şi simţea aerul mişcîndu-se pe acolo pe unde umbra Rareşei, însufleţită de gîndurile soţului îndurerat, se simţea ca o prezenţă de care nu se putea bucura nici unul dintre ei. Doar Dionisie, moţăind în somn, ridică uşor colţul gurii, gata să schiţeze pe faţa lui un zîmbet imposibil de simţit de cel care i-a apărut în vis şi nu se mai dădea plecat. Păşea în urma lui, aproape fugind, în timp ce moşierul falit abia de mişca picioarele înaintea lui, plutind parcă. Se îndrepta spre antenansă, acolo unde-şi amenajase o cameră, pentru a se muta atunci cînd va fi cazul. Încă era cald afară. Îi făcuse parastasul de patruzeci de zile Rareşei. Nu venise multă lume. A ţinut ca aceste ierurgii să le facă în bisericuţa în care soţia lui s-a rugat, bisericuţă care, în fond, a fost proprietatea ei. Din tot ce aveau împreună la Locunalt, ea îşi alesese bisericuţa în care se ruga zi de zi. Liniştea adevărată şi-o afla acolo, în acel spaţiu strîmt, dar de un alb care crea o imensitate în care se simţea plutind în preajma lui Dumnezeu, care, se spunea, uneori i se arătase şi-i ştergea lacrimile. Popa, cu care încă nu era împăcat pe deplin, pentru că i-a scos din buzunar o pungă de galbeni atunci cînd a fost să-l îngroape pe fiul care şi-a tras un glonţ în cap, invalid de război fiind, fără nici o şansă de salvare. Acesta, în acea zi, văzînd-o pe sora lui mai mică înfierată în atelele care-i făceau posibilă deplasarea prin casă şi curte, cu o voinţă demnă de toată admiraţia, n-a putut suporta gîndul că i se va alătura şi el, oferindu-i o imagine de nesuportat a severului tată, care a făcut totul pentru a ajunge ofiţer în armata regelui neamţ. A doua zi, după ce a plecat fratele lui la Berlin, unde celălalt frate mai mare se sfîrşise de tuberculoză, îngropat într-un cimitir al săracilor, şi-a luat pistolul, s-a uitat la mama lui, necăjită de tot felul de gînduri şi neajunsuri, apoi la tatăl lui, pentru care avea un respect deosebit, şi-a sărutat sora pe frunte, s-a retras într-o cameră din atenansă unde, cu o pernă la tîmplă, a apăsat pe trăgaciul pistolului pe care fratele lui i l-a căutat peste tot, dar nu l-a găsit, fiind sigur, din ceea ce vorbise cu o zi înainte, că acesta îşi va zbura creierii. Lăsă o mică pată de sînge pe acea pernă, se prăbuşi pe patul cu aşternut proaspăt, pe care i-l pregătise Ileana, şi acolo l-a găsit tatăl lui după mai bine de jumătate de zi. Acolo, spre acea cameră se îndrepta acum Tatăl, urmat de Dionisie, după trei ani de la acea zi fatală pentru fiul lui năpăstuit. Nu-i ieşise din cap nici o clipă imaginea acestuia, în braţele Rareşei, cînd aceasta a aflat de nenorocire, încercînd cu disperare să-l readucă la viaţă, bocind cum nu o mai auzise niciodată soţul ei. Cu greu Tatăl a reuşit să-l înmormînteze creştineşte, cu slujbă şi popă, cu multă lume tristă adunată în curtea de la Locunalt. Nimeni nu a aflat de nenorocire, ci rănile pe care le avea i-au provocat moartea, aşa ştia lumea şi aşa a rămas. Tristeţea lor, a moşierului şi a soţiei, s-a amplificat cu absenţa fraţilor de la înmormîntare; doar cele două surori, una de mila lumii, în harnaşamentul acela de fier, care o ajuta să se mişte, cealaltă cu gîndul la dota pe care tatăl ei încă nu i-o dăduse, doar acestea au fost la căpătîiul fratelui lor. Iarba uscată din curte şoptea în urechile lui Dionisie paşii Rareşei, care se învîrtea în jurul soţului ei, devenit o imagine a durerii şi singurătăţii absolute. Încerca să-l oprească de la ceva. De la ce?, se întreba Dionisie, suflare nevăzută şi nesimţită de Rareşa, dar ademenită de moşierul care dorea să-i mai arate ceva celui pentru care părăsise locul somnului etern cu scopul de a-i încredinţa tot trecutul lui, pe care dorea să-l transfere în viitor, unde urma să devină veşnic, mereu în atenţia celor care trebuiau să ştie cine a fost el, ce a făcut pentru fiii lui, cine i-a fost soţie, în ce lume sălbatică au trăit, omenire din care a scos în lume adevărata lumină a seminţiei lui pierdute în negura timpului, fiul lui, cel neastîmpărat şi gata să-şi termine viaţa pentru a arăta semenilor ce trebuie să facă pentru a putea dăinui în miezul neamului lor.

Dionisie îi auzea aceste gînduri şi alerga în urma Tatălui, care abia de-şi mişca picioarele dintr-un loc într-altul. Se apropia seara şi el încă nu ajunsese lîngă atenansă, care parcă se îndepărta, în timp ce acesta se apropia de ea. Aşa se întîmplă în vis, cînd, urmărit fiind de cineva, nu te poţi mişca, pari imobilizat, anchilozat, gata să cazi în văgăuna acelui timp care-ţi va dispărea în secunda următoare şi de care nu-ţi vei aduce aminte niciodată. Acum însă Dionisie alerga în urma celui ce părea că stă mai mult pe loc, plutea, dar de care nu se putea apropia. Tatăl simţea această neputinţă a urmăritorului lui, aşa cum simţea şi respiraţia Rareşei, rece, în apropiere. Nici el nu ştia ce dorea să-i arate lui Dionisie, dar încă mai avea multe să-i destăinuie, pentru a nu-i scăpa nimic atunci cînd va fi să fie totul gata în viaţa ce i se pregătea peste un veac.

Intrase pe uşa din laterala de sus a atenansei. Trecu prin prima cameră, în care era un fel de depozit cu de toate, mai curînd o sală, în care se vedeau ciuberele pline, vasele de lut, de asemenea pline, saci cu făină, ustensile de tot felul, un căuş, sitele cu care Ileana cernea făina din care Rareşa făcea cea mai gustoasă pîine, zăgîrne pline cu fasole, lăzi cu mere, un dulap în care erau zaharurile şi celelalte mirodenii, de care nu se mai atinsese nimeni de la plecarea Rareşei, o piuă, o nicovală mică pe care lenevea un ciocan, o batcă şi o cute ce stătea în teacă, unelte de care se folosea chiar şi el cînd avea chef să facă ordine prin curte, să-şi mai astîmpere gîndurile ce o luau razna prin mintea lui mereu agitată.

De acolo au intrat în cealaltă cameră, deschizînd o uşă care scosese un soi de plînset, care-l înfioră. Dionisie rămăsese în urmă, privind hărmălaia din prima cameră, încercînd în nări amestecul de arome de tot felul de la buruienile pe care le văzuse atîrnate în smocuri în grindă. Scîrţîitul uşii îl făcu să tresară şi să se mişte în somn, ca şi cum s-ar fi cutremurat de ceva, însă, toropit de somn, a continuat să viseze, în cele cîteva secunde cît tot ceea ce-şi va aminti a doua zi va însemna şi imaginea cu care va reface ambientul de la Locunalt. Trecu şi el pragul în cealaltă cameră: era un fel de dormitor, cu două paturi, unde, cînd erau copiii acasă, dormeau băieţii, care astfel se bucurau de toate bunătăţile din camera de alături. Paturile erau dereticate, iar pe jos, lîngă ele, erau două preşuri de cordele. La fereastră era o masă şi patru taburete mici. Perdeaua, dintr-o pînză albă, avea franjuri şi flori la baza de jos. Tatăl se apropie de fereastră, dădu perdeaua la o parte, se uită afară, ca şi cum ar fi simţit ceva: de afară, umbra Rareşei, făcea ca frunzele viţei-de-vie să tremure, iar strugurii, încă necopţi, să atîrne ca nişte lacrimi brumate, în care Tatăl încerca să citească suferinţa celei plecate. Lăsă perdeaua să cadă în falduri în jos, cercetă prin cameră ceva ce nici el nu ştia ce, privind pe peretele de vizavi de fereastră goblenul făcut de mama Rareşei, pe care, la moartea tatălui ei, l-a luat, şi l-a adus aici, în camera băieţilor, să ştie că peste el au trecut mîinile bunicii lor. O icoană stătea în cuiul înfipt în perele dinspre răsărit, la care băieţii se închinau cu regularitate, seara şi dimineaţa: era icoana Sfîntului Gheorghe ucigînd balaurul, icoană de dimensiuni mici, care-i impresionase pe copii, la care şi Tatăl arunca, atunci cînd intra acolo, cîte o cruce îngrămădită pe piept, să aibă sfîntul grijă de pămînturile lui. Nimic nu era în neregulă acolo, doar absenţa copiilor, unii dintre ei plecaţi pe lumea cealaltă.

Oftă şi trecu mai departe, pe uşa care ducea în a treia cameră, cea în care era o canapea mare, în care el îşi odihnea oasele în timpul zilei, iar noaptea, cînd nu urca la Rareşa, în camera lor de acolo, dormea plin de griji, foindu-se multă vreme pînă ce somnul îl cuprindea abia spre zori. Aici, pe pereţi, erau alte goblenuri, făcute de Rareşa, cînd acesteia îi plăcea să-şi piardă timpul frumos. Un tablou mare, cu o imagine a unor edecari trăgînd de epava unui vapor, stătea pe peretele din spate. La răsărit, icoana Împăraţilor Constantin şi Elena. Făcu o cruce, ca din instinct. Aşa făcea de fiecare dată cînd vedea acea icoană. Se opri şi se uitase la tablou de parcă atunci îl văzuse pentru prima oară. Nu văzuse nimic deosebit, şi se întrebă cine i l-a oferit, pentru că el nu ar fi cumpărat tabloul unui pictor rus. Pe jos, peste podeaua de scîndură geluită, vopsită în vişiniu, era un covor persan, cumpărat de el pe nimic de la un armean din Burg, care-şi desfăcuse casa şi o vîndu-se pe bucăţi. Îşi întoarse capul spre fereastra peste care stătea o perdea asemănătoare cu cea din camera precedentă, numai că aceasta era adunată la mijloc într-un brîu de mătase roşie, la fel cu florile de la baza acesteia. Afară, aceeaşi adiere de vînt, cu frunzele de viţă-de-vie mişcate uşor de o adiere, iar strugurii negri atîrnînd de corzile acesteia. Clipi ca şi cum i-ar fi intrat ceva în ochi. Simţea că sufletul Rareşei îl urmăreşte, să vadă ce are de gînd, de s-a dus în acea cameră, în care ea intrase doar cînd acesta, cînd copiii erau plecaţi, o trăgea de mînecă pentru a o iubi, aşa cum numai el ştia şi cum şi ea aştepta.

Oftă la fel de adînc şi, atingînd gheridonul de lîngă uşă, pe care stătea o Biblie închisă, cu un semn de carte dintr-o pînză pe care erau cusute flori albastre de Nu-mă-uita, deschise uşa care dădea în cea de a patra cameră, cea în care fiul lui îşi pusese capăt suferinţelor cu trei ani în urmă. În acea carte, pe ultima pagină, notase anii de naştere a copiilor lui. O va lua fiica lui, cînd el va închide ochii, tot în acea cameră, peste cîţiva ani. Părea a fi aici o cameră de zestre, cu un pat mare, cu tăblii, pe care erau două plapume puse una peste alta, patru perne înfăţate cu feţe de Damasc, brodate în fir alb pe alb, alte patru cultuce, la fel, înfăţate, cu aceleaşi broderii pe feţe. Cuvertura curgea peste un mărginar alb, ce atîrna de sub aceasta pînă la podeaua peste care era un covor ţesut din fire de lînă de oaie ţigaie, vopsite în diverse culori, aşezate în motive populare. Îi plăcea foarte mult această cameră, care acum i se părea a fi locul în care toate lucrurile lumii se vor sfîrşi. Camera avea şi o masă, la fereastra peste care stătea acelaşi model de perdea, care acoperea toată fereastra. Două scaune cu spătar erau aşezate la capetele mesei. Ştia că de afară îl privea Rareşa, umbra însufleţită a acesteia, pe care Dionisie, rămas în cea de a doua cameră, privind pe fereastră, o vedea de parcă ar fi aievea. Era frumoasă, curioasă şi dominată de o frică pe care ar fi vrut să i-o alunge. Dar cum să facă aşa ceva, cînd el nici nu exista decît în voinţa de neimaginat a celui ce-şi spunea Tatăl, cel care a fost soţul acelei umbre atît de vii.

Trecu şi Dionisie în cea de a treia cameră, cercetă lucrurile de acolo. Totul era atît de curat, încît se îngriji să nu lase urme. Însă paşii lui erau nevăzuţi, nici nu existau, dar îi sunau în ureche moşierului, care-i făcu semn să intre în camera în care se afla şi el, ultima din şirul celor patru ale atenansei. Observă că aceasta avea o altă uşă, imediat lîngă fereastră, uşă care dădea afară, pe prispa care se întindea pe distanţa tuturor camerelor, sub o streşină plină de viţă-de-vie.

Fragment din romanul Rezervaţia, în lucru.