ŞTEFAN MELANCU, METAFIZICA POEZIEI

image description

Marca originalităţii poeziei Anei Blandiana a fost identificată încă de la primul său volum, Persoana întâia plural, 1964 (chiar dacă ulterior poeta va păstra din acesta foarte puţine titluri în diversele reluări antologice) prin trăsături fixate, între alţii, de Nicolae Manolescu în prefaţa debutului – precum „jubilaţia intensă a descoperirii lumii“ ca „unică stare sufletească“, descoperind natura „cu uimire aproape tactilă“, alături de „vibraţiile timpului“ şi de „preocuparea pentru dezvoltarea unei idei, depăşindu-se stricta inventivitate metaforică“ – sau de către un G. Ivaşcu, într-o promptă cronică de întâmpinare (în revista Contemporanul, din acelaşi an), vorbind despre o poezie de „certă originalitate“, „îndrăzneală rimbauldiană“, „surprinzătoare vibraţie lirică“, „sinceritate internă a gândirii lirice“, la care s-au adăugat apoi trăsături definitorii, relevate de la un volum la altul şi care pot fi urmărite în sinteze, analize, istorii literare, într-un tablou critic al receptărilor ce oferă o amplă configuraţie a temelor şi motivelor, alături de specificul viziunii poetice şi de amprenta stilistică, ilustrându-i specificitatea, fluenţa, continuitatea şi organicitatea universului liric.

Noul volum, Se face linişte în mine, Humanitas, 2024, se adaugă impresionantului parcurs poetic al autoarei (peste şaizeci de ani de creaţie), relevând prin conţinutul său o aceeaşi marcă inconfundabilă a poeziei sale, cu reluarea şi aprofundarea unor teme majore, într-o stilistică marcată de simplitate şi profunzime, ideatica discursului liric, alternanţa ritmului clasic cu versificaţia liberă, limpezimea, concizia şi eleganţa expresiei. Titlul acestuia trimite spre unul din tulburătoarele poeme din volumul Variaţiuni pe o temă dată, din 2018, mai exact, spre cel intitulat Când spun „celor din morminte“ se face linişte, unde, într-un registru marcat de nota gravităţii, sunt puse laolaltă, poezia („cântecul“) şi moartea, într-o transcendere, la limita dintre înţelegere şi incognoscibil, a sinelui existenţial, fiind integrat, în recentul volum, în chiar primul vers al poeziei inaugurale, intitulată Din când în când şi aşezată sub semnul timpului fragmentat şi al realului (istoriei) din imediatul ontologic: „Din când în când se face linişte în mine/ ca şi cum istoria s-ar fi oprit./ E ca o lumină imensă/ pe o câmpie fără sfârşit,/ un amestec de bucurie şi spaimă/ ca în faţa lui Dumnezeu./ Ştiu că ţine doar o secundă, dar simt/ că aşa ar putea fi mereu,/ dacă aş avea destulă putere/ să plec convinsă că vin înapoi,/ cum pleacă păsările/ în fiecare toamnă/ spre viaţa lor de apoi“. Titlul poeziei de deschidere, redată integral mai sus, poartă cu sine infuzii spirituale dinspre imaginarul eminescian, cu prezenţa timpului (o supratemă a întregului volum), ilustrat îndeosebi prin locuţiunile adverbiale ce încadrează poemul, după cum sub aceeaşi cupolă poate fi inclusă şi imaginea dinspre final a „păsărilor“ ce „pleacă“/ „spre viaţa lor de apoi“. Totodată, trimite spre imaginarul blagian, „liniştea“ de aici, alături de linia ritmică a versurilor, amintind de elegia fiinţei din cunoscuta poezie Gorunul din Poemele luminii – totul sub semnul miracolului vieţii şi al morţii, în siajul căruia, de altfel, Ana Blandiana îşi recunoaşte (aşa cum o face într-un interviu publicat în revista Vatra, în 2021) înrudirea cu cele două mari nume ale poeziei noastre. În plus, nota specifică a imaginarului poetic o constituie aici (ca şi în volumul precedent) dimensiunea metafizică a fiinţei – cea pe care o indica Eugen Simion, în Scriitori români de azi, IV, relevând-o în marginea unor poeme antologice din volumul Stea de pradă, din 1985. Sub această dimensiune sunt desfăşurate majoritatea textelor din cartea de faţă, ilustrată prin câteva teme dominante, precum cele două din poemul inaugural (timpul şi extincţia), la care se adaugă creaţia/poezia şi divinitatea, alături de motivele subiacente ce le întregesc configuraţia. Şi toate acestea în asociere cu reprezentarea unui eu poetic aflat, ca într-un mers pe sârmă al propriei vieţi, „între două irealităţi despre care nu ştiu nimic/ cea din care vin şi cea în care mă voi duce“ (Pe sârmă); într-o permanentă căutare de sine, a sensului propriei existenţe şi a uimirii de a fi („Nimic nu mă miră mai tare/ decât propria mea viaţă.“, Nimic); sub povara „asurzitoarei tăceri/ dintre cele două capete ale universului“ (Rugăciune), a privirii spre un timp a cărui direcţie ţine de neputinţa oricărei înţelegeri („Sub ochii mei/ de când mă ştiu/ timpul nu e în stare/ să se hotărască/ în ce direcţie curge – / se rostogoleşte când înainte, când înapoi,/ spre un capăt sau altul,/ la fel de necunoscute amândouă“, Două tuneluri), a eternei reîntoarceri şi a cenzurii cognoscibilului („Orice moarte e o naştere,/ eşti alungat dintr-o lume/ pentru a trece în cealaltă“/ „fără să ştii de unde vii/ sau încotro mergi“) ori a neputinţei, dihotomice şi traumatice, de a regăsi lumina trecutului („trecutul rămâne trecut,/ rostogolit ca o minge“, Jumătate nu, jumătate da); sub semnul înstrăinării de sine iremediabile („mai străină de mine/ decât de ceilalţi“, Nu semăn cu nimeni), al morţii provizorii („de la un timp,/ în fiecare dimineaţă/ revin din moarte tot mai greu“, De dimineaţa până seara), ori al dorului de moarte, echivalent somnului-moarte, în cheie eminesciană şi proiectat într-o nostalgie, răsturnată, în viitor („Mi-e somn, mereu mi-e somn/ ca într-o nostalgie/ răsturnată spre viitor,/ despre care ştiu doar/ că mi-e dor“, Mi-e somn), trecerea „din somn în trezie/ ca pe o lungă frânghie“ fiind echivalată cu vertijul fiinţei („îmi pierd echilibrul/ şi cad“) ori, şi mai mult, cu o insurmontabilă traumă ontologică („realitatea mă sperie răsfrântă-n adânc/ ca într-o oglindă din iad/ în care mă văd, fără să înţeleg/ că sunt eu,/ umilită de nehotărârea lui Dumnezeu“, Trezire), sub înţelegerea, în cele din urmă, a credinţei că singurătatea propriei fiinţe stă sub semnul „Misterului-Tată“, şi că „Totul este miracol“ (Totul este miracol) – iar exemplele pot continua, în poeme precum Vârstele, Trecere, Jumătate de centimetru sau Fragmentele – unde, înfruntând neantul uitării şi al timpului (aparţinând deopotrivă trecutului şi viitorului), fragmentele propriei existenţe şi întreaga „arhitectură de vieţii“ pot fi, totuşi, recompuse prin intermediul unui acum al iubirii – ori Imaginea mării, cu versurile finale aşezate într-o halucinantă proiecţie a propriei condiţii existenţiale („doar capul meu greu, ţinut cu grijă în mâini,/ rămâne desenat/ mai întâi peste seara albastră,/ apoi peste încăpăţânarea/ lui Dumnezeu“).

O relevanţă aparte o au, în aceeaşi cheie metafizică, poemele, numeroase, care circumscriu tema creaţiei/ condiţiei poetului. Arta poetică desfăşurată propune stratificări multiple precum: recluziunea poetului şi a scrisului, asemănătoare cu cea a „sfântului“ („Asemenea sfântului, poetul/ vrea să rămână singur în golul de nepătruns./ Lui scrisul îi este, ca şi celuilalt rugăciunea, de ajuns“, Asemenea sfântului, poetul), imponderabilul creaţiei fiind asociat uitării, suferinţei încorporate în aceasta (Picurare) şi totodată sustras, ca şi Dumnezeu, unei definiţii („Nu ştiu ce e poezia/ şi nu sunt în stare/ să-l definesc pe Dumnezeu“, Nu ştiu); oroarea în faţa cuvintelor („Prea multe cuvinte/ mişcându-se, mişunând“), obturând privirea şi înlocuind propria identitate („umplându-mă de oroare/ în timp ce mă acoperă/ până nu mai văd/ şi îmi iau locul“, Înlocuire); aşezarea, cu iz arghezian şi interogativ, a creaţiei sub pecetea tainei („Cine dă, oare, literei porunci/ şi-o face să danseze-n taina ceţii/ de neînţeles ca şoapta-n patrafire?“, Ecranul vălurit), ori, sub inefabilul ce transgresează realul, conştiinţa fragilităţii şi a neantului ce poate învălui poemul însuşi („Scris cu degetul pe aburul de pe fereastră,/ ştiu că poemul poate dispărea oricând“, Mărţişor). Peste toate, ceea ce se instituie, în cele din urmă, sub imboldul lepădării de cuvinte (înţelese cândva ca un dar otrăvit – într-un bine cunoscut poem din îndepărtatul Călcâiul vulnerabil) este, asemenea unui pharmacon, – ca în poemul În lipsa cuvintelor – şi pedeapsă („Pentru că toată viaţa am încercat/ să mă descotorosesc de ele, cuvintele mă pedepsesc acum“), şi regăsire a liniştii şi a sensului, în singurătate, a propriei fiinţe: „Şi totuşi, ce linişte bună,/ n-aştept nimic de la nimeni,/ singurătatea n-a fost/ mai plină de sens vreodată,/ ca un fruct uscat de tăcere,/ rămas numai sâmbure/ fără cuvinte, lumea e mai curată.“