Ioan Cristescu, Marian Papahagi, de neînlocuit

Apariţia, la finele anului 2024, a volumului Marian Papahagi. Scrieri I, ce conţine reedi­tarea primelor trei cărţi apărute în anii ’80 ai secolului trecut: Exerciţii de lectură. Eros şi Utopie. Critica de atelier, mi-a dat prilejul rememorării unor coincidenţe personale. Este o serie de autor gândită în patru volume, după cum am aflat de la coordonatori, nu neapărat o ediţie critică, însă importanţa e dată de readucerea în atenţia cititorilor interesaţi a unor texte valoroase nu doar pentru stilul critic şi interpretările erudite date de universitarul clujean operelor selectate din literatura română şi italiană cu precădere, ci, mai ales, pentru argumentele introductive, intitulate pretext, dizertaţii de teorie şi istorie ale criticii literare, despre rolul, metodele şi rostul acestora.

Revin la coincidenţele personale despre care vă vorbeam.

În 1988, pregătindu-mi teza de licenţă despre şantierul dramaturgic al lui Mihai Eminescu şi structurile dramatice din lirica sa, sub îndrumarea profesorului Paul Cornea, am citit pentru prima dată un volum, al cărui titlu m-a făcut să revin asupra lui adesea, Eros şi Utopie. Cartea apăruse cu câţiva ani mai înainte. Interpretarea proaspătă a nuvelei Cezara de Mihai Eminescu şi a Parafrazei la Veghea lui Roderick Usher a lui Ion Barbu au declanşat „preferinţa personală“ prin recitirea lor. Analiza nuvelei Cezara şi a insulei utopice, a relaţiilor dintre personaje şi „geografiile fabuloase“, cum spunea Ovidiu Cotruş, mi-au luminat atunci caracterul unitar al operei eminesciene şi care, aici, se desparte de filosofia romantică, îndeosebi de Schopenhauer şi, mai ales, un detaliu, legătura, peste ani, cu Isarlâkul lui Ion Barbu. M-a contaminat harul lui de deţinător de cunoştinţe, devenit producător/inventator de cunoaştere. Am putea spune, în registru de azi, dar în stil echinoxist, „un management eficient al cunoştinţelor“.

Anul trecut s-au împlinit 25 de ani de când autorul Exerciţiilor de lectură nu mai e printre noi şi coincidenţele pomenite mai sus le detaliez nu în ceea ce ar fi un text critic, cronică a ediţiei, ci o lectură subiectivă a ceea ce „nu am căutat, dar am găsit“.

În vara trecută, am reeditat De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri. Jurnal de Livius Ciocârlie în care, printre altele, mi-am delimitat un text care argumentează cele de mai sus: „Dispariţia lui Marian mă năuceşte. Parcă ar fi murit chiar viaţa. (…) Şi mă gândesc la ghinionul dintotdeauna al culturii româneşti, care îşi pierde la asemenea vârste, oamenii cei mai de neînlocuit. Marian era modelul viu al unui intelectual de tip interbelic. Al aceluia care nu cântă nici o notă după ureche. Ştie, în domeniul lui, tot ce ar fi bine să fie cunoscut. La fel de cumplit ne lipsesc oamenii cu vocaţie de întemeietor“ (p. 71). În cuvântul-înainte al ediţiei din 2003, Paralela 45, reprodus, Mircea Martin vorbeşte despre acelaşi statut de neînlocuit.

Calificative ca: întemeietor, coordonator, iniţiator etc., cu referire la Marian Papahagi, au revenit ori de câte ori s-a vorbit despre revista Echinox, Accademia di Romania, studiile de italienistică de la Cluj, autonomia universitară şi altele, dar parcă realizările sale palpabile, materiale, umbreau în posteritate imaginea eruditului poliglot intelectual şi a criticului lucid şi proaspăt pe care-l descoperisem în Eros şi Utopie şi apoi în Critica de atelier şi cele ce au urmat, mai ales, Intelectualitate şi poezie, 1986, Cumpănă şi semn (studii), 1991, Faţa şi reversul (eseuri), 1993.

În primăvara lui 2024, am primit prin poştă de la Ion Vartic un volum de corespondenţă (1973-1997) cu Marian Papahagi, Goliardice, apărut la Editura Şcoala Ardeleană, pe care l-am citit într-o după-masă şi apoi am revenit la el, spre a mă relaxa, de câteva ori. Lectura unei corespondenţe, pentru un muzeograf, cum mă consider, este adesea un prilej de desfătare literară, chiar dacă prioritare sunt informaţiile, contextul, elementele biografice, anecdotica etc., din considerente de istorie literară şi discurs muzeal.

În Goliardice descoperim, în primul rând, o stare de spirit şi o formulă de (supra)vieţuire ludic-ironică şi autoironică a doi intelectuali a căror operă eseistică pare, la prima vedere, a nu avea influenţe de acest tip, deşi, dacă privim cu atenţie, printre rânduri, un subtil tip de rigoare ştiinţifică, criptată, desigur, traversează întregul volum. Nu pot fi de acord cu aserţiunea, sub semnul modestiei a d-nei Lucia Papahagi, coordonatoarea epistolarului, că elementele de istorie literară sunt secundare. Dimpotrivă, dacă adunăm elementele inedite referitoare la revista Echinox şi Clujul literar al perioadei, completăm o imagine a unei mişcări literare distincte, a cărei importanţă în cultura română este încă necercetată îndeajuns.

Am constatat că unele volume de corespondenţă purtată de eruditul profesor aromân-român cu alţi echinoxişti, publicate la Editura Muzeul Literaturii, între 2012 şi 2015: O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondenţă Mircea Zaciu – Marian Papahagi (editată de Lucia Papahagi şi prefaţată de Ion Vartic, apărută în 2012), La „Echinox“ în atelier. Corespondenţă Marian Papahagi – Ion Pop (îngrijită de aceeaşi Lucia Papahagi, cu o prefaţă de Ion Pop, 2015) au avut o receptare critică destul de firavă, pe care doresc să o interpretez (făcând mea culpa), din cauza tirajului mic şi a slabei difuzări.

Întregul corpus de corespondenţe sunt un bun prilej de studiu de istorie literară. Diferenţele, la nivel stilistic, se datorează în primul rând interlocutorului. În cazul lui Mircea Zaciu, avem profesorul şi mentorul. Toate scrisorile sunt trimise cu „Stimate domnule profesor“. În cazul lui Ion Pop, avem un coleg-prieten de la Echinox, serios, universitar, „îngropat până la gât în ore de curs şi seminar, citind şi scriind pe apucate“. În Goliardice, se păstrează jocul apelativelor dintre cei doi, ironic-livreşti adesea: „Lieber Vartig“, „Iubite nene Cârpă“, „Illustre amico“, „Rătăcitule!“, „Stimade tomnule Babahaji“ etc.

Dacă cantitatea de ludic şi ironie, modalităţile stilistice de camuflare, jocul măştilor nu e pregnant în cele două corespondenţe cu Ion Pop şi Mircea Zaciu, în Goliardice, cititorul ar putea să beneficieze de plăceri „perverse“ în sensul pe care-l dădea Ion Barbu Parafrazei amintite, Veghea lui Roderick Usher, pentru că, dacă este de amicitiae, este, neîndoielnic, ad vitam.

Unitatea ediţiei de Scrieri I, apărută la Editura Spandugino şi coordonată de Irina Petraş şi Adrian Papahagi, nu este dată doar de subiectele de interes ale autorului. De la declaraţia categorică din Exerciţii de lectură – „Trăim într-un secol al criticii“ la „drumul Damascului“ pe care merge criticul din Eros şi utopie la „totul este în text“/„totul este în noi“ din Critica de atelier, discursul teoretic este într-un continuum coerent.

Pretext I, II, III sunt nu neapărat crez critic, ci meditaţii ale unui cititor profesionist asupra metodei/metodelor, contextului şi care ne comunică, într-un joc de „captatio benevolentiae“, cum se apropie timid de text (fără a fi intimidat), inconsecvent (fără a fi), despre nevoia unei „exactităţi a interpretării“ pusă imediat la îndoială de utilitatea autoreflexivităţii, necesare pentru inventarea prin lectură a propriei opere. Astfel, metodele se conjugă într-un echilibru personal. Simţim prezenţa influenţei lui Jean Starobinski şi formula e deconspirată într-un interviu publicat postum în Raţiuni de a fi: „A exprima ceva, exprimându-te, înseamnă a face critică. Am încercat să spun toate aceste lucruri în Critica de atelier (din1983) după schiţa de explicare din Exerciţii de lectură şi din Eros şi utopie“ (p. 35). Este metodicul fără metodă ca să preiau o sintagmă fericit utilizată de Angela Martin ca titlu al unui capitol din volumul dedicat, în urmă cu trei ani, celebrului critic elveţian. Acest metodic critic, care trimite lui Mircea Zaciu un text despre Ion Barbu (publicat în Exerciţii de lectură) şi are îndoieli asupra calităţii scrierii şi interpretării şi pe care profesorul îl consideră ca fiind „tot ce ai scris mai bun până acum“, ne oferă în această ediţie o carte (180 de pagini) doar despre poezia barbiană.

În alt interviu al acestui volum proiectat de Marian Papahagi, dar apărut postum, sub îngrijirea fiului, avem şi o declaraţie de credinţă: „Cred, dimpotrivă, într-o critică personală, implicând fiinţa celui care o practică, deschisă totodată spre nou şi nedispusă ca, din anumite prejudecăţi de ordin programatic, să-şi închidă accesul la contribuţiile altora. Mai cred, în fine, în dreptul de a renunţa la anumite concepţii şi de a avea altele, dacă meditaţia criticului pretinde acest lucru, într-o critică înţeleasă, deci, în acelaşi timp, ca exerciţiu al libertăţii (căci nimic nu poate obliga la scris) şi al rigorii (nu se poate scrie decât din convingere, nu se poate face critică în afara textului literar)“(p. 32).

Se desprind la lectură încă două direcţii pe care le privesc în legătura directă cu opiniile din corespondenţe şi cărţile din Scrieri I şi anume o conştiinţă clară a lipsei de provincialism, a navigării profesioniste şi destinse prin cultura europeană veche sau contemporană şi, a doua, ceea ce la un moment dat îi comunică ca impresie profesorul Mircea Zaciu: „Ai o dexteritate de invidiat, de a arunca ochiri sintetice şi de a te plimba prin domenii variate, fără nelinişti pedante, lucru pe care îl apreciez şi-mi dau seama că e un dar (căci azi racursiul e necesar), deci sunt convins că poţi face această lucrare şi că ea va interesa atât cultura noastră cât şi prin datele aduse din zona noastră – un editor francez, italian ori german“.

Se desprinde o nuanţă relevantă a unei autenticităţi a gândirii şi a faptei pe care, deşi e caracteristică lui Marian Papahagi, la o privire atentă se suprapune acestei mişcări echinoxiste ca o reverberaţie firească a Cercului literar din urmă cu câteva decenii. Este, fără îndoială, o deplasare organică de la pol spre centru în sensul devenirii şi consolidării unei identităţi culturale.

Călător neobosit, înainte şi după anii ’90, Marian Papahagi nu caută o carieră şi nici un sincronism cu cultura europeană, ci o completare şi infuzare a acesteia cu „sinteza specifică“.

Ediţia de Scrieri este, fără îndoială, un eveniment literar şi serveşte nevoii reconsiderării personalităţii lui Marian Papahagi în cultura română.