DAN GULEA, MAI MULT DE ŞAPTE ANI

Chiar dacă, în acest volum de interviuri (Am reuşit să rămân eu însămi), aflat în „ediţie definitivă“, Ileana Mălăncioiu spune la un moment dat că „şi-a vândut sufletul“, şi anume în dialogul cu Marta Petreu, aflat pe la începutul volumului („de dragul tău şi al revistei Apostrof, mi-am vândut sufletul. Adică am vorbit despre mine mai mult decât în toată viaţa mea de până acum“) – de fiecare dată când acordă un interviu (iar în volum sunt peste 20 de convorbiri), poeta sacrifică mielul cel gras.

Sigur, lama este uneori ruginită, beregata mielului îi rezistă o vreme, dar, mereu, ofranda este primită.

Ileana Mălăncioiu are puterea de a ajunge la esenţial, de a vorbi atât cât trebuie despre cea mai delicată temă poetică – sinele – şi, încă, necuprins de o anumită parte a limbajului poetic, de sugestii şi măşti; interviurile apar în reviste şi ziare literare sau generaliste, unde publicul este mai degrabă eterogen, iar limbajul trebuie să fie clar, să poată fi urmărit un traseu existenţial, profesional – sau o anumită expresivitate: despre Moldova (sau Iaşi, sau Chişinău), despre lumea de astăzi, despre anii formării, despre etichete – cum ar fi: şaizecism, modernism, maeştri, despre politichie, preşedinţi şi strategii.

Nici nu are cum să fie lin sacrificiul de sine pe care îl implică orice discuţie autentică, aşa cum sunt aceste extraordinare testimonii ale Ilenei Mălăncioiu; de exemplu, atunci când vorbeşte despre cineva (în volum sunt şi numele proprii, dar nu le transcriu acum) care „povesteşte cu nonşalanţă cum a făcut ea ocolul pământului atunci când cei mai mulţi dintre colegii săi nu au trecut niciodată graniţa“, pe când altcineva „la etapa aceea nu avea orgoliul de acum“; pe o altă persoană „nu vreau să o acuz de rele intenţii, fiindcă ştiu că a scris despre anii săi romantici într-o rezidenţă din străinătate“, ştiind, în legătură cu o altă autoare, că „de obicei femeile nu sunt generoase cu alte femei. Dar ea făcea excepţie“.

O anumită doză de teatralizare poate fi decelată mergând pe urmele lui Emil Botta, considerat primul model al poetei; o spune în mod repetat – în convorbirea deja citată cu Marta Petreu („Întâlnirea cu cel care scrisese Întunecatul April şi Trântorul şi Pe-o gură de rai, iar atunci, după câteva decenii de tăcere, când se pregătea să redebuteze, se îndoia ca şi mine de tot şi de toate, a avut o influenţă covârşitoare asupra mea“) – sau zece ani mai târziu, cu ziaristul Doinel Tronaru („Când l-am cunoscut, Emil Botta era după câteva decenii de tăcere. I se ceruse să-şi facă o antologie şi m-a rugat să-i citesc cărţile cu creionul în mână şi să-i spun sincer ce cred că mai rezistă şi ce mi se pare depăşit. Eu, ca novicele, mi-am luat rolul în serios, iar el a ţinut cont de observaţiile mele, care l-au făcu să-şi strice vreo două sau trei versuri din Întunecatul April“).

Pentru autoarea unor volume de poezie precum Pasărea tăiată (debut, 1967), Către Ieronim (1970) sau Crini pentru domnişoara mireasă (1973), unde interlocutorul, prezent-absent, determină un anumit comportament bazat pe dialog intermitent, între Aici şi Dincolo (de pildă: „eu nu vedeam, Ieronim, că tu stai lângă mine şi plângi“) – rostirea pe coturni va vibra astfel încât critica observă modelul Antigonei. Poate nici nu era greu, din moment ce în profilul intelectual al poetei este hotărâtor doctoratul din 1975, despre Vina tragică. Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka (condus de Ion Ianoşi), dar şi confesiunile şi coborârile în arenă din Călătorie spre mine însămi (1987), Cronica melancoliei (1998) ş.a.

Un leit-motiv al interviurilor este volumul Urcarea muntelui (1985), desfigurat de cenzură pentru că acum poeta cobora în cetate pentru a clama durerea comună pe care se baza dictatura comunistă: „Va veni o vreme când morţii nu vor mai încăpea/ În perimetrul strâmt al lor şi vor ieşi/ Şi vor trece-n viteză pe Calea Victoriei/ Apăraţi de cordoanele celor vii“; interdicţiile de semnătură, ordinele Securităţii concentrate asupra unui volum de poezii definesc starea în care trăia şi scria Ileana Mălăncioiu în ultimi ani ai comunismului; alături de acest volum, o cheie socială explicată în interviuri urcă până la Inima reginei (1971), poemele care pot fi citite şi ca un protest despre felul în care inima Reginei Maria a fost luată de un activist de partid şi izolată în dulapul său personal.

Confesiunile Ilenei Mălăncioiu creează portretul unui poet care nu poate fi încadrat într-o epocă şi în anumite circumstanţe; critica a găsit, la un moment dat, sonuri şi reverberaţii prin „reluarea pe cont propriu a experienţei eminesciene“ în Inima reginei. Alături de acestea, trebuie urmărite în opera poetei şi imaginile lui Gellu Naum, „cel mai mare «optzecist» al nostru“, poetica „ferestrelor zidite“ (cu trimitere directă la descoperirea şi editarea lui Alexandru Vona, autor apreciat în mod special de Apostrof), „Eugen Jebeleanu, de la care am învăţat să-l iubesc pe Bacovia (şi de la care am învăţat foarte mult)“, precum şi perioada de formare: „Ucenicia mi-am făcut-o alături de Virgil Mazilescu şi de Marius Robescu şi m-am simţit mult mai aproape decât de şaizecişti de M. Ivănescu, care apăruse, ca şi noi, singur printre generaţii, iar mai târziu de Dorin Tudoran“.

Am reuşit să rămân eu însămi porneşte şi de la Călătorie spre mine însămi, volumul de eseuri şi de poeme în proză din 1987; spune aici o frază esenţială, care va fi reîntâlnită în alte şi alte discuţii: „N-am dat niciodată un interviu, dar dacă ar trebui neapărat să dau, şi dacă mi s-ar pune întrebarea firească şi simplă: «Când şi unde aţi debutat?» cred că ar trebui să răspund: «în clasa a VIII-a B, la Liceul de fete din Câmpulung Muscel, într-o teză de limba română, la profesorul Haralambie Pâslaru»“.

„Addenda“ este noutatea acestei ediţii, apărută la mai mult de şapte ani faţă de prima ediţie (2016), a volumului Am reuşit să rămân eu însămi – unde, pe lângă dialoguri (cu Iulian Boldea, Olimpiu Nuşfelean, Bogdan Creţu), reapare monologul, Ileana Mălăncioiu vorbind despre doi prieteni, doi critici şi eseişti, regretatul Lucian Raicu şi cunoscutul anglist Mircea Mihăieş, volumul încheindu-se cu „Însemnări pentru un eventual jurnal“, titlul specific unor texte memorialistice publicate, din timp în timp, în Apostrof; dintre acestea, este ales cel din 2017, care spune o poveste despre corupţie şi micime sufletească.

Pe de altă parte, dacă volumul din 2016 avea undeva la început efigia Apostrofului (prin conversaţiile amintite cu Marta Petreu), el se termina cu un interviu ce apărea într-o limbă străină, sugestie a universalităţii pe care o putem numi de matcă („Ileana, trame di bellezza“, luat de Roberto Mussapi), acum, în 2024, se încheie explicit tot cu Apostroful, cu acele „Însemnări pentru un eventual jurnal“; o călătorie rotundă, cu profil spiritual susţinut, în primul rând, de comunicarea dintre poetele Ileana Mălăncioiu şi Marta Petreu, de ceea ce s-ar putea numi întâlnirea tematică în lumea şi prelumea psalmică.

Nu este mereu armonie în aceste întâlniri; deşi nu apar explicit în acest volum atent selecţionat, unele diferende sunt cumva incluse aici, de exemplu prin „Călătorie în jurul unui număr din Apostrof“ (publicat în 1996 în România literară şi reluat în volumul Cronica melancoliei, 1998), unde au loc unele puneri la punct ale „apostrofilor“, pe teme de istorie şi critică literară, fără niciun fel de menajamente.

Cu ediţia din 2024, pe lângă augmentarea unor lecturi ale operei poetice de o mare complexitate a Ilenei Mălăncioiu, se repoziţionează numele revistei Apostrof în receptarea şi prezentarea de sine a poetei.