IOAN CRISTESCU, „SATUL MI-A DAT MEMORIE“

În aproape 35 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, când a fost suprimat, sperăm pentru totdeauna, regimul dictatorial, au apărut multe studii, cărţi cu analize şi mărturii despre crimele şi opresiunile din perioada respectivă. De la instaurare, din deceniul cinci şi după, în „epoca de aur“, zeci de mii de oameni au îndurat persecuţii, bătăi, detenţie, în numele libertăţii. Despre acestea şi sistemul creat pentru a le patrona cu scopul de a supune şi eradica voinţa, în numele unei ideologii ce anula individul din centrul societăţii, s-au scris monografii, s-au depus mărturii ale participanţilor, urmaşilor sau martorilor, în cadrul juridic sau editorial, pentru căutarea dreptăţii, pentru pedepsirea şi tragerea la răspundere a suporterilor regimului, dar, mai ales, pentru ca trecutul să nu fie dat uitării.

Cărţile de istorie consemnează evenimente, date şi protagonişti, dar lasă în anexe suferinţa, sentimentele, inclusiv relaţia indivizibilă dintre victimă ca martor. O trăsătură, pe care am observat-o adesea în aceste memorii sau jurnale, mărturii, este estomparea sau ocolirea victimizării. Adesea avem, mai degrabă, o revoltă mocnită şi o dorinţă de transmitere pentru urmaşi, ca lecţie, suferinţa.

Ceea ce numim literatură carcerală şi memorialistica detenţiei are, desigur, procentul de subiectivitate şi auto-reflexie, datorat rememorării, retrăirii, din care se naşte firesc şi o stilistică literară, ce uneori, cum a fost cazul Aniţei Nandriş, prin directeţe şi simplitate, se compune un text literar. Acest tip de memorialism are un scop mai clar, şi anume, de a se adresa unui cititor nu pentru a-l impresiona la lectură, ci pentru a-l face părtaş la trecut, pentru a provoca şi întreţine memoria. Are, aşadar, şi o parte practică.

Volumul Petre Mihai Băcanu. Bilet de ieşire. Memorii, apărut anul acesta la Editura Vremea, prezentat la Bookfest şi Biblioteca Academiei, se înscrie în memorialistica detenţiei, a rezistenţei şi a vieţii în totalitarism. El este şi o mărturie a omului sub vremi, ajuns la o vârstă a decantărilor şi evaluărilor personale din care se naşte o concluzie – ceea ce s-a întâmplat nu trebuie povestit, ci relatat. Martor şi victimă nu doreşte să scrie literatură, deşi descoperim pagini întregi unde literaritatea textului e evidentă, ci, jurnalist autentic, relatează, dă informaţii, se străduieşte să obiectiveze şi să contextualizeze ceea ce nu poate fi obiectivat şi contextualizat din pricina rolului de victimă. De aici diferenţa. Este un volum de memorii şi o lecţie de viaţă, o privire în urmă cu atenţie sporită pentru a nu denatura faptele. În aceasta stă sensul cuvântului practic folosit mai sus.

Volumul beneficiază de o prefaţă scrisă de Dennis Deletant, cunoscutul profesor britanic-român, istoric ale cărui contribuţii la cunoaşterea României postbelice/comuniste sunt esenţiale prin datele oferite şi analiza echilibrată, dar profundă, a sistemului totalitar şi a reverberaţiilor sale. Din această prezentare se desprind două observaţii amare, dar corecte cu mici amendamente – conformismul intelectualilor români, identificat generos cu oportunismul şi lipsa unei disidenţe a majorităţii societăţii. Cauzele sunt multiple, dar eficientul control al informaţiei şi al manipulării realizat de sistem se impune major. Însăşi memorialistul are uneori, în detenţie, reflexii pesimiste asupra stării societăţii, îl citează pe generalul Berthelot („Lucrul cel mai surprinzător este mentalitatea oamenilor de aici. Conducătorii sunt primii care dau exemplu negativ. Oamenii cu funcţii se gândesc la propriile interese şi aproape deloc la acelea ale comunităţii lor. Nu-ţi vine să crezi ce laşitate domneşte peste tot“. Laşitatea – acesta era cuvântul-cheie, concluzionează el) şi nu e departe de celebra zicere a lui Petre Ţuţea cu temniţa pentru un popor de idioţi.

De aceea, această carte devine o prezentare analitică a ambiguităţii, a duplicităţii existenţei cotidiene, a consolidării binomului viaţă publică-viaţă privată ca strategie de supravieţuire. Disidenţa publică pe care a înfăptuit-o Doina Cornea, caz bine-cunoscut şi de profesorul Dennis Deletant, marchează diferenţa dintre luptă şi rezistenţă prin cultură, sintagmă des folosită şi devenită de o ambiguitate uneori cu accente ridicole. Nu întâmplător, cazul Doinei Cornea este pomenit de profesor, deoarece, din lupta ei, se desprind aspecte comune identificate şi în cazul Petre Mihai Băcanu – privarea de demnitate, atomizarea şi omogenizarea societăţii româneşti.

Pentru cei care sunt mai tineri şi nu cunosc acest caz, e nevoie de o scurtă prezentare. La sfârşitul anului 1988, trei jurnalişti de la ziarul România liberă, Petre Mihai Băcanu, iniţiatorul mişcării, Mihai Creangă şi Anton Uncu, şi-au propus să editeze un ziar clandestin, intitulat România, pe care să-l lanseze în apropierea zilei de naştere, 26 ianuarie 1989, a lui Nicolae Ceauşescu. Se cunoaşte faptul că ziua de naştere a „conducătorului suprem“ era prilej de cult al personalităţii. Pentru aceastá întreprindere aveau nevoie de o tiparniţă, ce va fi creată artizanal, de atragere a unor colaboratori etc.

Descrierea tiparniţei o regăsim în procesul-verbal al percheziţiei din noaptea de 24 ianuarie din care spicuim – „Una matriţă confecţionată din metal, cu ramă de 40×30 cm, prevăzută cu 4 (patru) perechi de prindere şi 4 (patru) şuruburi de fixare (câte două pe latură) a literelor care sunt dispuse pe două coloane de circa 27/19 cm, precum şi un dispozitiv de ataşat la matriţă, cu prindere sistem balamale, iar pentru rulare doi rulmenţi pe care se află inscripţionat Poland 6200 şi respectiv BM3-HP6-6200. Matriţa a fost împachetată într-o hârtie de ambalaj şi s-a aflat în portbagajul autoturismului“.

Toate datele şi strategia sunt în textul acestui volum, cu întâlniri conspirative în diverse locaţii sau la coada de benzină, cu strategii de difuzare şi diseminare a ziarului prin ocolirea atenţiei Securităţii. În data de 24 ianuarie 1989, cei trei, şi apoi colaboratorii, au fost arestaţi în urma unui denunţ la Securitate al unei cunoştinţe, medic din Piteşti, devenit informator după ce fusese implicat în avorturi ilegale. După arestare şi interogatorii, toţi au fost trimişi în arest la domiciliu, în diverse locuri din ţară, mai puţin Petre Mihai Băcanu, care a rămas în sediul Securităţii, până în 22 decembrie 1989.

Cartea are şase secţiuni care compun o retrospectivă unitară cu fapte şi elemente autobiografice.

Prima secţiune, Privire prin viaţa mea, deşi are o notă nostalgică, pentru că autorul se întoarce la origini, la locurile naşterii şi ale copilăriei, e necesară, deoarece surprinde instalarea regimului comunist, dar, mai ales, diferenţa dintre ce a fost şi ce s-a instaurat.

Mass-media, a doua secţiune, este o analiză a mediului jurnalistic, a presei şi a procesului de degradare fie prin omisiune, fie prin denaturarea realităţii, fie prin manipularea informaţiei şi a procesului de aservire profesională. De la observarea şi interpretarea realităţii se trece la o creare a unei alte realităţi.

Ziarul ilegal şi consecinţele sale este secţiunea ce am putea-o numi docu-drama inserată în acest volum cu naşterea grupării Alianţa naţională R pentru restaurare, reconstrucţie şi redeşteptare, o structură ideală pentru debutul unei mişcări antitotalitare din dorinţa existenţei într-o Românie demnă. În corpusul acestui volum, se revine des asupra demnităţii umane nu în sensul onoarei, ci al dreptului fundamental. Dacă citim cu atenţie paginile de anchetă din această secţiune, putem găsi sprijin în definirea mai clară a ceea ce înţelepţii/filosofii, precum Kant, spuneau că nu are fundament concret – demnitatea umană – şi că aceasta este un concept mult prea general. Despre demnitate umană vorbea şi Doina Cornea, vorbeşte şi Petre Mihai Băcanu, au vorbit şi alţi luptători, pentru că, prin ceea ce spunea Raymond Aron la bătrâneţe, după ce a făcut apologia comunismului într-o lucrare celebră, prin mistificare se anulează baza existenţei umane, se transformă o societate şi individul prin raportare la valori impuse şi nenaturale.

Detenţia este şi un prilej de retrăire a trecutului, dar şi unul de consolidare sau anulare a valorilor. Depinde de curaj şi de capacitatea de autoconvingere. Descoperim şi aici celebra artă a persuasiunii prin mijloace diverse a angajaţilor Securităţii, multe elemente inedite şi pitoreşti din presa vremii, legate de cenzură, de Bunul de tipar, de greşelile de tipar care provocau frisoane corectorilor, redactorilor şi, bineînţeles, şefilor de ziar sau mai marilor sistemului.

Sunt fragmente antologice despre siluirea limbii române de către Conducătorul unic, unele prinse aici sau altele care frizează absurdul comun şi comunul absurd, cum este subtitlul Secţiunii Paradisul comunist. Unele dintre ele au devenit aproape folclor şi făceau parte din anecdotica românească ce consolidează sintagma râsu-plânsu, precum fumul centralei Sud care i-a deranjat pe tovarăşi şi atunci a fost scurtat ca înălţime, ca după 1990 să fie refăcut, proba cu dricul din cimitirul Crângaşi, actualul lac Ciurel – Lacul Morii, apărut peste noapte la o simplă mişcare a mâinii Şefului Suprem.

Dar să revenim la secţiunea cu Ziarul ilegal unde descoperim personaje interesante, nu atât de celebre, dar a căror prezenţă în mişcarea R e importantă şi nu trebuie uitată. Mă refer la rândurile dedicate colaboratorilor implicaţi în apariţia ziarului: Ştefan Niculescu Maier sau a linotipistului Alexandru Chivoiu.

Sistemul totalitar şi represiv trebuia să aibă nume şi acestea sunt: celebrul anchetator Marin Pârvulescu, vinovat de moartea lui Gheorghe Ursu, participant la percheziţia ce a precedat arestarea şi la momente ale anchetei.

La fel de celebru este colonelul Gheorghe Burloi din cadrul Direcţiei Cercetări Penale, un personaj ticălos şi cinic, recuperat de alte structuri după 1989, coordonatorul anchetei, ce pare coborât din dramaturgia absurdului. Un exemplu de dialog dintre victimă şi anchetator:

P.M. Băcanu: Cum să arate adevărul?

Burloi: Noi decidem unde este adevărul. Vei scrie ce-ţi dictez, nu ce vrei tu. Îţi verificăm şi sinceritatea. Noi ştim tot ce-ai făcut. Nu mă prosteşti tu pe mine…

P.M. Băcanu: Şi dacă am şi eu adevărul meu?

Burloi: Avem şi noi perisabilităţi, scăzăminte… Ţi-ai riscat viaţa pentru nimic.

Supravieţuirea în perioada anchetei se datorează nu atât rezistenţei fizice, ci celei psihice şi consolidării convingerii că nu a fost în zadar.

Întregul volum este destinat posterităţii şi celor care vor veni şi vor să afle fragmente de viaţă în comunism, elemente de funcţionare a sistemului opresiv. Adesea, menţionează dorinţa de a scrie memoriile pentru informare: „Ce-ar gândi un tânăr cercetător care ar studia dosarele noastre de la CNSAS, peste 20 de ani (adică la 50 de ani de la căderea comunismului) şi ar tot citi în declaraţii că ne întâlnim „la coadă la benzină“ şi puneam la cale „activitatea subversivă“? De ce stăm atâta la coadă, încât avem timp să „purtăm discuţii“ în timp ce alimentam automobilele cu benzină? Nu şi-ar imagina calvarul prin care au trecut românii“.

La lansarea de la Biblioteca Academiei, Petre Mihai Băcanu a mărturisit că urmează un volum II în care continuă cu anii de după decembrie 1989, ani în care procesul de mistificare a realităţii a continuat în alte condiţii, dar cu aceiaşi participanţi.