Natalie Diaz s-a născut în 1978, a crescut în satul amerindian Fort Mojave din Needles, California, a studiat la Old Dominion University, iar actualmente predă la Universitatea Statului Arizona. Face parte din comunitatea Mojave şi este angajată într-un program de revitalizare a acestei limbi indigene. A publicat două volume de versuri, a primit mai multe burse şi premii, inclusiv prestigiosul Pulitzer Prize pentru cea mai recentă carte.
locuia la noi în beci şi-mi jertfea părinţii
în fiecare dimineaţă. A fost îngrozitor. De neiertat. Dar ei tot veneau
înapoi pentru şi mai mult. Îl iubeau, era tot ce puteau spune.
A-nceput cu el poticnindu-se pe la Avenida de los Muertos,
părinţii mei mergînd în spate ca nişte efigii într-o procesiune
pe care el o putea arde cu totul în orice clipă. Ei nu ştiau
ce altceva să facă în afară de-a fi acolo să-l culeagă de pe jos cînd murea.
Au uitat cine era pe moarte, cine era deja mort. Fratele meu
a renunţat să mai poarte cămăşi cînd un cortegiu de femei murdare pe piept
l-au ales şeful lor, urmîndu-l în sus şi-n jos pe scări –
Erau acrobaţi, mişcîndu-se, zvîrcolindu-se ca şerpii – Îl hrăneau
cu sticlă pisată şi foc. Înfuleca darurile. Părinţii mei
îl rugau să le smulgă ochii din cap. El credea că era
Huitzilopochtli, un zeu, jumătate om, jumătate colibri. Părinţii mei,
la picioarele lui, zdrobeau frunze de caprifoi, el îşi lăsa-n jos gura ca o sabie,
se-ndopa cu ele, scurgînd culoarea pînă cînd sprîncenele lor încărunţeau.
Fratele meu îi istovea şi-i lăsa acolo înainte de ceremoniile sale din beci –
agitînd în pumni inimile lor cutremurate,
în timp ce nişte cîini plini de purici alergau în sus şi-n jos pe trepte, lingîndu-şi fundurile,
destrăbălaţi. Vecinii erau uluiţi că inimile părinţilor mei tot
creşteau la loc – Asta spunea mult despre părinţii mei sau despre inimile părinţilor.
Fratele meu îi azvîrlea în cenotes, îi arunca de pe stînci,
le găurea craniile de parcă erau borcane inutile sau glastre,
îi rupea-n bucăţi şi hrănea cu ei zeii stăpînitori
ai tîrfelor cinstite, cu feţele ciupite de vărsat, de la colţurile jegoase ale străzii,
care-şi desfac picioarele în lupanare fără electricitate. El dormea
în haine slinoase mirosind a piersici putrezite şi chibrituri, s-a-ndrăgostit
cu spume de femeia-cîine din cortegiu care-l hrănea. Părinţii mei
şi-au pierdut pofta de mîncare, de fii. Ca toţi regii răi, fratele meu
purta o coroană, o şapcă de baseball verde pusă invers,
cu steagul Mexicului brodat pe ea. Cînd o purta
în curtea din faţă, pe care-o privea drept propriul său zócalo,
întregul său regat ştia că el domnea în ziua aceea, avea toate nestematele
pe care un rege le putea mînca sau fuma sau injecta. Sclavele veneau
la gard şi-i ciuguleau din palmă. Le hrănea cu maíz
prin plasa de sîrmă. Părinţii mei priveau de la fereastră,
jelindu-şi casa devenită grădină zoologică, fiul care era
acum o cuşcă ruginită. Aztecul se afla în centrul atenţiei într-un boschet de cătină roşie
vizavi de strada unde trăiau păunii. Părinţii mei sperau din toată inima
ca el să nu se mai întoarcă, aprindeau lumînări novena
ca el s-o facă. Mereu venea acasă cu pene turcoaz şi
alb-verzui şi duhnind a găinaţ de păun. Părinţii mei adunau
ce le-a mai lăsat din trupurile lor, încercînd să se ridice fără picioare,
încercînd să se apere, cu mîinile lipsă, de loviturile lui, căutîndu-şi degetele
să se roage, să se caţăre-afară din orice pîntece-ntunecat pe care fratele meu, aztecul,
fiul lor, l-a hrănit cu ei.
– When My Brother Was an Aztec (2012)
Am fost învăţată că hematitul poate vindeca o muşcătură de şarpe,
poate opri sîngerarea – cei mai mulţi oameni uită asta
cînd războiul se sfîrşeşte. Războiul se sfîrşeşte
în funcţie de războiul la care te referi: acelea pe care noi le-am provocat,
înainte de acelea, în urmă cu milenii şi chiar mai mult,
acelea care m-au provocat, pierdute şi cîştigate de mine –
aceste răni veşnic înflorite.
Am fost clădită pe simbrie. Deci sînt în simbria iubirii şi-a răului –
mereu altă campanie în care să mărşăluieşti de-a curmezişul
unei nopţi pustii pentru străfulgerarea de tun a pielii tale palide,
statornicindu-se la pieptul tău într-o lagună argintie a fumului.
Cobor de pe calul meu negru, te leg acolo, îţi ofer
înghiţitura grea a tuturor însetărilor mele –
Am învăţat Bea într-o ţară a secetei.
Ne place să rănim, să lăsăm semne
de mărimea pietrelor – fiecare, un cabochon rotunjit
de gurile noastre. Eu, discul tău, discul tău de polizor
lustruind – verde-mpestriţat cu roşu –
jaspul dorinţelor noastre.
Există-n deşertul meu flori sălbatice
cărora le ia pînă la douăzeci de ani să-nflorească.
Seminţele dorm ca druzele dedesubtul fierbintelui nisip feldspatic
pînă cînd o viitură se revarsă-n arroyo, ridicîndu-le
în şuvoiul său de cupru, le-nzestrează cu memorie –
ele-şi amintesc ceea ce zeul lor le-a şoptit
în nervuri: Trezeşte-te şi pătimeşte pentru viaţa ta.
Unde-au fost mîinile tale sînt romburi
pe umerii mei, jos pe spate, pe coapse –
Sînt culebra ta.
Trăiesc în praf pentru tine.
Şoldurile tale-s de culoarea cuarţului şi periculoase,
doi berbeci cu coarne trandafirii urcînd un povîrniş domol
înainte ca cerul de noiembrie să despriponească un potop de-o sută de ani –
deşertul s-a-ntors dintr-odată la străvechea-i mare.
Se ivesc heliotropul sălbatic, buruiana-scorpion,
phacelia albastră, care păstrează movul aşa cum un gît poate păstra
forma oricărei mîini puternice –
Mîini puternice, aşa mi le-a numit ea.
Ploaia va veni în cele din urmă, sau nu.
Pînă atunci, ne-atingem trupurile ca pe nişte răni –
războiul nu se sfîrşeşte niciodată şi, cumva, începe din nou.
– Postcolonial Love Poem (2020)
Prezentare şi traducere de George State