EMIL HUREZEANU, ÎNTÂLNIREA SAŞILOR SIBIENI DE PRETUTINDENI

Un salut multiplu

 

Dragi demnitari ai Forumului Democrat al Germanilor din Romania, Distinşi reprezentanţi ai Asociaţiei Saşilor Transilvăneni din Germania, Austria, SUA, Canada şi din restul lumii, Iluştri, preaonoraţi miniştri, demnitari de stat, ambasadori străini şi români, Dragi şi admirate gazde, edili, comes şi clerici ai oraşului nostru, azi, în sărbătoare, Iubiţi concitadini, vechi şi noi, apuşi, trăitori şi viitori, Iată un prilej care mă bucură şi mă îndatorează, în aceeaşi măsură. Acela de a saluta oraşul Sibiu şi adunarea locuitorilor săi, saşi din întreaga lume, alăturaţi locuitorilor săi de azi, pentru a doua oară, după 2017.

Sunt şapte ani de când, în aceeaşi sală, aproape cu aceiaşi spectatori, marcam prima noastră întâlnire de acest fel. Şapte, chiar şi în ani, este o cifră magică, şi pentru vii şi pentru morţi. Primii îşi depăşesc copilăria, având sau nu „cei şapte ani de-acasă“, ceilalţi sunt pomeniţi, li se mai iartă o dată păcatele şi, uneori, li se spală osemintele, în semn de primenire şi de viaţă după moarte.

Oraşul nostru Sibiu este dovada continuităţii şi chiar a eternităţii sale, dincolo de viaţa şi moartea locuitorilor lui. Am în această după-amiază, ca fiu şi deopotrivă invitat al Sibiului, ocazia să practic ceea ce vienezul Sigmund Freud, înainte de a fi izgonit din oraşul său, numea „narcisismul micilor diferenţe“. Am fost, în copilărie, aici la Sibiu, înconjurat de săsoaice şi saşi, şi în oraşul de jos, unde locuiam, şi în pieţele mari şi mici ale oraşului de sus, la care aspiram. Atunci eram locuitori, acum suntem oaspeţi. Dar, cât de mult mă bucur, că am redevenit locuitor.

Am fost numit ambasador onorific al oraşului Sibiu în 2014, de către Asociaţia de Înfrumuseţare, într-o veche tradiţie ecumenică locală, înainte de a fi numit ambasador al României în Germania şi apoi în Austria. Am fost refugiat politic în Austria şi Germania, înainte de a mă întoarce ca ambasador al României, în aceleaşi locuri. Nu ni se întâmplă prea des, să recunoaştem.

Am fost martorul exodului saşilor transilvăneni, dar şi al atâtor români, în anii comunismului, şi la Sibiu, şi în Germania. Sunt, în ultimii 10 ani, martorul nemijlocit al extinderii diasporei române în Germania şi Austria – şi aici un ochi râde şi altul plânge, pentru că bucuria şi, uneori, disperarea indivizilor care-şi caută norocul în alte părţi n-au egal decât în tristeţea şi însingurarea ţării de unde ei pleacă şi, eventual, indiferenţa ţării unde ei ajung. Dar plecarea şi revenirea în libertate sunt atât de diferite de plecarea forţată şi de imposibilitatea revenirii, în dictatură. Noi, saşi şi români, sibienii ultimilor două generaţii, ştim despre ce vorbim şi cum arată ambele realităţi.

Micile diferenţe narcisiste, pe care le invoc, în linie freudiană – deci nu le luaţi neapărat în seamă, ţin şi de întâmplarea care m-a făcut să cunosc, din interior, legăturile Germaniei şi ale Austriei cu România, îndeosebi în ultimii 10 ani. Unele mai bune decât altele.

Ştim că pe cerul relaţiilor româno-germane străluceşte soarele mai puternic, deocamdată, decât pe cerul relaţiilor româno-austriece, unde s-au adunat câţiva nori, prea încăpăţânaţi.

Nu sunt nori cumulus, vara, ei sunt bineveniţi pentru că pot anunţa ploaia, ci nori Schengen, niciodată bineveniţi când aşa traducem încă o interdicţie, şi nu o nouă libertate.

Dar această a doua întâlnire a saşilor sibieni din întreaga lume, azi, înconjuraţi de războaie, frică, ameninţări la adresa stabilităţii climatice şi democratice, trebuie să fie un ajutor, o îmbărbătare pentru sibieni, pentru prietenii şi invitaţii lor, nu pentru narcisismul micilor sau marilor diferenţe. Oraşul acesta a fost liber şi democrat, când şi-a ales comesul şi episcopul. Mai puţin când i-a ţinut pe ceilalţi, sute de ani, la porţile oraşului. Dar nimeni nu e perfect.

Oraşul acesta, cu certificate istorice de sute de ani, a avut, între primele locuri în Europa, şcoli primare obligatorii pentru toţi. Pentru locuitorii lui privilegiaţi, nu chiar pentru toţi. Dar aşa era lumea atunci. Cei care dărâmă azi statui, în numele vechilor nedreptăţi, nu schimbă cu nimic sensul istoriei şi nici nu mai schimbă viaţa celor nedreptăţiţi altădată.

Oraşul nostru a fost mereu scena limbilor, culturilor şi confesiunilor diferite, dar complementare, fiind un laborator european „avant la lettre“ şi o certă reuşită europeană „après la lettre“. Summitul UE din 2019, de la Sibiu, a lansat „Spiritul de la Sibiu“, punând oraşul pe harta eforturilor de înnoire a Europei în vremuri tulburi.

Oraşul nostru are statuile lui Brukenthal, Bariţiu, Şaguna, Gheorghe Lazăr. Ultima prea mică şi prost plasată. Statuia marelui patriot ardelean Alexandru Vaida Voevod a fost adăugată târziu, în Parcul Astra, dar prea aproape de toaleta publică. Nu mai avem, în schimb, statuia lui Nepomuk, Sfântul Tăcerii, în Piaţa Mare, unde el a vegheat sute de ani, altădată, devenind dintr-un apostrof al conflictului religios, un simbol al armoniei comunităţii urbane, pentru toţi sibienii. Cu el între noi, poate, ne-am mai linişti, am fi mai puţin limbuţi şi nervoşi.

Georg Daniel Teutsch*, marele cleric şi istoric sas din secolul al XIX-lea, are, probabil, pe lângă cea mai înaltă statuie din oraş, şi cea mai memorabilă şi simplă descriere a Transilvaniei, în prefaţa cărţii sale Geschichte der Siebenbürger Sachsen für das sächsische Volk. Nu vreau să vând legume la grădinari, acum şi aici. Dar haideţi să ne amintim cum se termină această pagină dedicată Transilvaniei de către episcopul Teutsch:

 

Das ist das Land Siebenbürgen, und wo zum Glück seiner Bewohner etwas fehlt, da tragen diese meist selber die Schuld [Aceasta este Ţara Transilvaniei, acolo unde atunci când locuitorii ei nu au parte de norocul deplin, de cele mai multe ori, sunt ei înşişi de vină – nota red.]

 

Nu toţi locuitorii Transilvaniei şi ai Sibiului au avut acelaşi, şi în acelaşi timp, noroc. Românii la periferie, ungurii stăpâni, germanii indiferenţi, multă vreme, şi-au împărţit inegal norocul. Apoi rolurile s-au schimbat. Germanii au plecat, de voie de nevoie, dar cei mai mulţi, români, maghiari, romi, au rămas. Dar ce bine că suntem acum împreună, chiar şi pentru câteva zile!

Strănepotul episcopului Teutsch, Götz Teutsch, decenii în şir, prim-cellist la Berliner Philharmoniker, a preluat cuvintele străbunicului despre norocul Transilvaniei şi vina transilvănenilor, când n-au mai avut noroc, la conferinţa recentă de la Berlin în memoria lui György Ligeti, din Târnăveni. La Cluj, Bucureşti, Budapesta, Viena şi Berlin, Ligeti a revoluţionat muzica mondială a ultimilor decenii. Uneori, elevul evreu din Cluj, în perioada interbelică, viitorul muzician universal şi genial de mai târziu, a fost dispreţuit şi persecutat, rând pe rând, de saşi, unguri şi români. Noi toţi, parcă vrea să ne amintească strănepotul episcopului Teutsch, dacă n-am avut noroc, nu trebuie să dăm mereu vina pe alţii, ci am fost, rând pe rând, proprii vinovaţi, „our own worst enemies!“, cum spun americanii.

Transilvania, România, Germania, Austria şi Sibiul vor dăinui şi după noi. Dar noi le suntem datori să nu uităm cine sunt şi cine suntem, care ne sunt datoriile de oameni şi cetăţeni, înainte de ne invoca mânioşi identităţile multiple şi mereu diferite, deseori conflictuale. E mai uşor de zis decât de făcut, dar acum e momentul zisului.

Intelectualul sas, sibian, german şi germanist Walter Fromm scria deunăzi în Siebenbürgische Zeitung despre o carte dedicată străzilor cu amintiri ale Sibiului, pe care-l numeşte „Serenissima“ noastră.

Aşa cum doar Veneţia este adevărata Serenissima a Italiei, Sibiul, la capătul dinspre răsărit al unei orizontale transeuropene, e obârşia romanică şi germanică ce ne leagă şi ne desparte de Veneţia mormintelor lui Karl Filtch, Ezra Pound şi Stravinski. Este Serenissima noastră, a tuturor locuitorilor săi apuşi, trăitori şi viitori.

O vom iubi, respecta şi apăra, aşa cum Sibiul ne-a iubit şi ne-a apărat mereu, pe cei rămaşi şi pe cei plecaţi şi întorşi.

Vă mulţumesc!

2 august 2024, Sala Thalia

 

Notă:

*             Georg Daniel Teutsch (n. 1817, Sighişoara – m. 1893, Sibiu). Cel mai important istoric al saşilor transilvăneni, autor al Istoriei saşilor transilvăneni pentru poporul săsesc (1852). Episcop legendar al Bisericii Luterane din Transilvania. Contemporan şi apropiat de Andrei Şaguna., Mitropolitul ortodox al românilor transilvăneni. La moartea lui Şaguna, Teutsch publica un emoţionant necrolog în revista Siebenbürgisch-Deutsches Wochenblatt (nr. 27, 2 iulie 1873): „Aproape o generaţie întreagă, Şaguna a fost conducătorul intelectual, singurul recunoscut, al poporului său şi a putut să obţină în această calitate astfel de rezultate politice, cum rar se întâmplă vreunui muritor a se învrednici de ele“.