Ioan F. Pop

1. În mod ideal, o ierarhie literară se construieşte prin competiţia valorică a celor care participă la jocul literar dintr-un anumit timp şi spaţiu. Ca atare, criteriile care ar trebui să stea la baza ei sînt cele de natură strict axiologică, de originalitate, de stil personal şi profunzime metafizică. Asta, desigur, în mod ideal… În realitate, din păcate, lucrurile stau cam pe dos. Căci, în general, se scrie cu patos şi aplicaţiune mai ales despre cărţile modeste, care sînt citite mai mult pe sărite. Cele mediocre provoacă, nu o dată, un adevărat delir interpretativ. Fără o critică riguroasă şi competentă, fără o ierarhizare corectă a apariţiilor editoriale, fără un metabolism sănătos al vieţii literare, scrisul a ajuns, în multe date, o afacere oneroasă practicată de sectari şi impenitenţi. A apărut chiar un decelabil troc cronicăresc, derulat sub deviza: scriu despre tine – scrii despre mine. Malefic este nu doar faptul că scrierile slabe fac un deserviciu imens literaturii, ci şi acela că ele încurajează scrierile şi mai slabe, dînd un imbold proliferării nonvalorii. Supralicitarea mediocrităţilor anulează, prin comparaţie, interesul pentru scrisul celor valoroşi, dar rămaşi în anonimat. Pe cînd scrisul de valoare nu numai că diversifică cadrul conceptual şi ideatic, registrul unei „estetici a existenţei“, ci şi descurajează şi inhibă, prin ştacheta înaltă pe care o impune, scrisul submediocru. Ca atare, cînd meditez la canoniada canonului literar actual, care are de decelat între exuberanţa semidocţilor şi sfiala celor valoroşi, între tendinţe estetizante şi seducţii ideologice, între modern şi postmodern, între naţional şi universal, între uman şi postuman, mă încearcă o grea melancolie…

2. Literatura e plină de rataţi care reuşesc, de apoteotice genii de cartier, de aştri care abia mai încap în geografia judeţeană. Doar valorile autentice se împotmolesc mereu la malul consacrării. Aproape orice carte este, din perspectivă fantasmagorică, cu necesitate genialoidă, ca atare peste ea trebuie prăvălită o avalanşă de superlative şi de tămîieri. În schimb, peste cărţile care ar trebui citite şi adnotate se aşterne lespedea unei tăceri critice meschine, o adiere de silentium funebru. Excepţiile nu fac decît să confirme mereu regula. Faptul că primul gest de manifestare a admiraţiei faţă de valoarea unui scriitor este determinat de moartea sa, rămîne unul deplorabil. Generoasa indiferenţă cu care este gratulat în timpul vieţii este curmată brusc de vestea că nu mai este. Un puhoi de elogii pornesc instantaneu, cel îndelung uitat devine dintr-o dată de neînlocuit. Un scriitor mort este întotdeauna mai valoros decît unul viu. Tragedia unei morţi poate compensa, pe termen scurt, deficitul de cunoaştere şi înţelegere. Poate că ar fi mai bine să începem cu admiraţia încă din timpul vieţii unui autor, nu doar cînd aceasta nu mai foloseşte la nimic. Pretext de admiraţie ar trebui să fie viaţa, un anumit mod de a o trăi şi valoriza estetic şi ideatic, şi nu hazardul, stranietatea morţii. Ca să ajungi cineva în literatura română, prima condiţie e să fii… mort. Bine că în cimitirul literaturii locurile sînt nelimitate. Cît priveşte postumitatea, aceasta va perpetua în mare măsură erorile, nedreptăţile şi mistificările de acum. Deşi ar trebui ca posteritatea să-i repudieze pe cei care scriu pentru elogii pasagere, pe cei care se trufesc cu merite iluzorii, pe cei care sînt în stare de orice pentru a se înhuma într-o pagină de istorie literară, pe cei care îşi organizează fraudulos premiile şi succesul.

3. Nu doar faptul că există în orice epocă o confuzie a valorilor este marea problemă a scrisului, ci acela că există un partizanat şi o confuzie a valorilor întreţinute şi perpetuate în mod intenţionat. Confuzie în care mediocrităţile mereu disponibile, ajutate de avangarda critică de cumetrie, sînt contrapuse adevăratelor valori, substituindu-le pe acestea. Dacă ar fi susţinuţi şi promovaţi din neatenţie, confuzie şi ignoranţă, acest fapt ar intra cît de cît în normalitatea subiectivismului inerent oricărei abordări exegetice. Căci orice peisaj scriptural conţine nu doar piscuri semeţe, ci şi văgăuni întunecoase, diferenţa între acestea o face o riguroasă şi obiectivă selecţie critică. De unde rezultă o debusolare şi o degringoladă numai bune pentru cei care vor să pescuiască dolosiv într-un mediu cultural tulbure. Iar timpul, pe a cărui decantare a lucrurilor se mizează în mod naiv, nu va putea descîlci niciodată avatarurile scrisului parazitat cu îmbălsămări literare, efemeride, superfetaţii şi ierarhii atent orchestrate. Prin sita unor critici se strecoară şi unii veleitari insistenţi sau influenţi, care denaturează literatura cu desuetudinea şi compromisul lor. De cînd unii dintre cei care scriu (mai ales poezie) au devenit intempestiv şi critici, asistăm la un foc reciproc de artilerie ditirambică, în care valoarea şi autenticitatea sînt primele victime. Dacă nu-ţi aranjezi persuasiv, nu îţi provoci insistent şi insidios critica – lucru care mie îmi repugnă profund – nu ai decît să aştepţi ora astrală a întîlnirii unui nebun care să dea din întîmplare peste ceea ce ai scris, să fie acaparat sau agasat de valenţele unor texte, de tot ceea ce a rămas învăluit în nepăsare. Unul care să înlăture cu un gest tot vălul de mistificare şi indiferenţă care înconjoară ierarhia literară prestabilită, avînd curajul de a privi cărţile (nu autorii) direct în ochi. Unul căruia să nu-i tremure mîna şi conştiinţa cînd spune răspicat tot ceea ce alţii se fac că nu ştiu. Unul care să lege, cu toate riscurile, competenţa critică de o minimă atitudine morală. Multe demersuri critice se bazează, dincolo de prezumtiva obiectivitate, pe o seamă de subiectivităţi, pe supraevaluări şi subevaluări, pe simpatii şi antipatii, pe interese extraliterare. Nici chiar judecata de apoi a literaturii nu mai poate rezolva mare lucru. Ajuns aici, cutez a formula o posibilă definiţie a canonului literar românesc: el este raportul dintre ceea ce reţine critica din ceea ce ar trebui uitat şi ceea ce uită din ceea ce ar trebui să reţină. Dincolo sau dincoace de subiectivismele inerente ale criticii, cred că se cuvine, după cîteva obiecţiuni şi inofensive reproşuri – toate duse în generalitatea lor irenică – să fac elogiul criticului şi exegetului aplecat metodic asupra scrisului care merită evidenţiat, a celui care pune dimensiunea axiologică mai presus de orice criteriu, a celui care nu se lasă influenţat decît de propria-i competenţă şi conştiinţă, a celui menit să discearnă cu empatie umană şi răceală de zeu. Îl elogiez cu atît mai mult cu cît e pe cale de dispariţie…