Ioan-Aurel Pop

1. Ierarhiile literare au fost întotdeauna discutabile, la toate popoarele şi în toate culturile. Nu cred că există o reţetă generală de construire a ierarhiilor literare. Dacă un critic literar are suficientă autoritate între confraţi, în rândul scriitorilor, pe scena generală culturală şi în spaţiul public, atunci zisele lui pot deveni literă de lege. Să ne uităm la unii dintre impresionişti: până nu i-a remarcat un mare critic, au fost aproape ignoraţi, nu au vândut nimic şi nu au însemnat nimic. „Norocul“ de a fi scoşi din anonimat de vocea potrivită i-a propulsat pe unii sus de tot şi acolo au rămas. În literatură este mai greu să apari drept foarte bun din nimic, iar să spui cine este primul, al doilea şi al treilea în proză, în poezie, în dramaturgie devine de-a dreptul temerar şi riscant. Pentru elevi, este azi imposibil să mai faci ierarhii literare. Literatura română se studiază pe teme mari şi este amestecată câteodată de-a valma cu literatura universală. Nerespectarea diacroniei duce la aspecte groteşti uneori. Un elev de clasa a XI-a mi-a spus odată că Mircea Eliade este un prozator mai bun decât Nicolae Filimon, fiindcă naraţiunea din Romanul adolescentului miop curgea mai bine decât naraţiunea din Ciocoii vechi şi noi. Când am întrebat unde i-ar plasa în timp pe fiecare dintre cei doi şi, eventual, în ce curente literare, răspunsul – de data asta al tinerei profesoare de la clasă – a fost că nu mai interesează aceste lucruri minore, aceste prejudecăţi, că istoria (?) nu are ce căuta în astfel de „comentarii pur estetice“. Oricum, dacă anumiţi critici literari respectaţi ar stabili care sunt canoanele poeziei romantice (ceea ce s-a şi întâmplat) şi dacă s-ar găsi destui oameni de specialitate care să le accepte (s-a făcut şi asta), atunci, pe baza acestora, s-ar putea stabili o ierarhie a poeţilor romantici (ea există). Există, de fapt, mai multe ierarhii făcute pe baza aceloraşi criterii. Oricum, chiar fără să acceptăm ierarhiile, cam toţi specialiştii autentici ştiu care sunt (de exemplu) poeţii romantici mari, demni de cunoaştere şi studiu.

2. Îmi repugnă toate aceste formulări, ca şi formula de adresare cu „excelenţă“, ca şi numele de săli de clasă, de amfiteatre, de străzi, de case de cultură, de cinematografe etc., preluate de la personalităţi aflate încă în viaţă. Ce să mai spun de busturi şi chiar de statui! „Marii“ sunt întotdeauna uşor de găsit şi de clamat în piaţa publică, dar pe „cei mai mari“ îi ştie numai Dumnezeu. Nici nu cred că avem nevoie de asemenea clasamente. Performanţa literară nu se poate măsura în puncte, metri, kilograme, secunde, minute, ore etc. Însă opinia publică are nevoie, câteodată, de eroi, de „cei mai mari“ scriitori din ţară, din lume. Nu avem decât să încercăm să corectăm această sete de clasamente, recomandând spre lectură creatori şi opere de valoare. Astăzi, însă, ne pândeşte altceva: antiistoria şi anticultura (sau anularea culturii) tind să distrugă toată creaţia spirituală a omenirii. Un personaj cu nume odios astăzi spunea că în momentul în care aude cuvântul „cultură“ îi vine să pună mâna pe pistol şi nu au trecut de-atunci nici o sută de ani. Există persoane (şi unele sus-puse) care visează la dictaturi, la indici de cărţi interzise, la nume de autori prohibiţi. Lăsând la o parte aceste excese îngrijorătoare – care sper să rămână marginale şi izolate –, avem nevoie de anumite priorităţi. Câte cărţi poate citi un om într-o viaţă? Multe, foarte multe! Dar se spune că ar fi o sută de cărţi care concentrează esenţa înţelepciunii omenirii. Eu nu cred că este chiar aşa, dar avem nevoie de ghidaj în lecturile noastre, mai ales când suntem adolescenţi şi tineri. Nu e nevoie să le ridicăm mai multe statui marilor autori şi nici de un clasament al scriitorilor, dar de orientare întru abordarea cărţilor bune avem nevoie. Iar acest ghidaj se dobândeşte de la maeştri, de la mari creatori, de la mari critici şi istorici ai literaturii şi culturii. Chiar dacă, adesea, clasamentele sunt păguboase în domeniul acesta, modelele sunt necesare.

3. Sunt convins că nu există printre noi, oamenii, nici „obiectivitate absolută“ şi nici „imparţialitate desăvârşită“. Este destul să ne uităm în cronicile literare din reviste ori în istoriile literaturii, de la George Călinescu până la Nicolae Manolescu. A apărut de curând o istorie a artelor (plastice) româneşti, în două volume, cu peste o mie de pagini. Primul gând al unor artişti plastici contemporani a fost să se uite „dacă sunt pomeniţi“ şi dacă „de bine“. Este evident că în istoriile literare generale („de la origini până în prezent“) nu pot intra toţi scriitorii. Criticul literar este şi el om şi este subiectiv, dar are obligaţia să tindă spre obiectivitate, chiar dacă nu o atinge niciodată. Şcoala serioasă îi furnizează şi criteriile potrivite spre a stabili ce este literatură autentică şi ce este scriitură falsă. Mai intervine şi gustul, pe care oamenii educaţi cum trebuie şi bine specializaţi (profesionişti) îl au asemănător sau chiar identic.