Olimpiu Nuşfelean

Puterea publicului de a aprecia literatura scade continuu

1. Cînd vorbim de o construcţie literară cu implicaţii valorice, ar trebui să folosim sintagme formulate la singular şi la plural deopotrivă, adică putem avea în vedere o (singură) „ierarhie literară“ şi, de asemenea, mai multe „ierarhii literare“. Mai întîi se construiesc/funcţionează nişte ierarhii literare, care, mai apoi, pot fi încununate de o ierarhie literară „însumată“. Adică: există vreo cinci tipuri de ierarhii (sau mai multe?), care sînt configurate ca independente, de autori distincţi manifestaţi pe linii specifice de parcurs. Există o ierarhie literară a criticii de întîmpinare (fluctuantă, mereu în mişcare, expresie însă a unor subiectivităţi încrezătoare în propriile convingeri), una a istoricilor literari (înscrişi într-o dinamica mai potolită, cu pretenţii academice), a mentalului comun/obişnuit (cu o aglomeraţie de valori, generată de tot felul de atitudini), alta a persoanei implicate literar prin grila imaginarului creator (ca scriitor sau ca lector), apoi a mentalului orgolios, „naţional“, care preia cîte ceva din toate aceste aspecte şi formează o „entitate“ – şi ea variabilă – pe care o poartă prin timp şi, de fapt, o conferă unei tradiţii. Dacă arunci o privire peste toate şi doreşti să formulezi vreun criteriu sau nişte criterii care să te ducă spre o ierarhie ideală a valorilor literare, îţi vei da seama că încercarea ta este aproape zadarnică. Fără să ignori aspectele valide şi fără să renunţi la anumite certitudini, care, puţine, înving ideologii şi subiectivităţi dintre cele mai neaşteptate. În cele din urmă, nici nu mai ştii în ce e mai „tare“ Mihai Eminescu, în ierarhia istoricilor literari sau în ierarhia mentalului colectiv, eterogen, neacademic.

2. În general, postumitatea cam rîde de certitudinile noastre valorice manifestate în prezentul crud. O influenţăm noi, cît de cît, un segment scurt din devenirea ei, dar apoi ea îşi selectează „singură“ valorile, adesea fără prezenţa (apusă) a evaluatorilor iniţiali. Este vorba de evaluatori care s-au luptat, după cum au ştiut şi cît s-au priceput, sau după cît i-a dus inima, cu listele valorice cernute de sitele critice. Căci în evaluările iniţiale se pun şi bătăi ale inimii, suflet, însufleţiri. Cît încape. Criticii sînt puţini la număr şi atunci, fiindcă tipăriturile şi ebook-urile tot vin, o serie de poeţi şi prozatori, oameni ai ficţiunii, pun mîna pe condei şi fac un fel de critică de întîmpinare holistică. Lucru care poate fi socotit, în fapt, bun. Numai că tu, autor ficţional, alegi un autor apropiat, despre care nu te lasă inima să nu ficţionalizezi frumos. De aici, concomitent, şi o critică eseistică, prin care se încearcă şi o dezinhibare a discursului critic tradiţionalist… Într-un asemenea context, inflaţia „valorică“ îşi face uşor loc. Sprijinită şi de „critica“, lipsită de coloană axiologică, a veleitarilor sau diletanţilor. Numai că „inflaţia“ are şi alte influenţe.

Într-o ţesătură de realităţi pe care foarte greu le poţi descîlci, inflaţia literară merge… mînă în mînă cu inflaţia din economie, îi imită acesteia tiparul. Inflaţia literară, ca şi în economie, e produsă de un dezechilibru major, în cazul nostru, dintre editarea de cărţi şi reducerea percepţiei critice, a interesului – general – pentru carte, scăderea puterii publicului de a aprecia literatura. Avalanşa de titluri (bună sau rea, avalanşa…) nu mai are o distribuţie recuperatoare din partea unor virtuali cititori. Titlul „inflaţionat“/inflamat (sau inflamant) este magnific, în enunţul critic, dar fără (aparentă) atracţie pe taraba din faţa cititorului. Aparenţele – şi obişnuinţele devenite nesănătoase cultural – lenevesc percepţia. Pînă la urmă te trezeşti că ai în faţă o tarabă fără cumpărători. Care afectează şi literatura de calitate. Literatura e magnifică, dar dezechilibrată – într-un fel sau altul – în raport cu nevoile de cumpărare ale cititorului. O oarecare tendinţă de a induce lectorului (virtual) nevoi de lectură nu prea mai are şanse de izbîndă.

3. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu – cu generaţia mea, cred – am fost format în cultul pentru obiectivitatea criticului literar. Critic care, pe vremuri…, răzbea şi el greu din stufărişul ideologic. Dar era mereu pusă la lucru raportarea la tradiţie, la marile cărţi desferecate din literatura/biblioteca universală. Un asemenea critic era imaginat de fiecare în funcţie de ceea ce vedea – obiectiv – la el, se confrunta, fie şi în atelierul propriu, cu o asemenea identitate. Bineînţeles că nici obiectivitatea acestuia nu era/nu e absolută, adunată din criteriile tradiţiei, exprimată în studii generate de marile capodopere. Subiectiv, criticul este liber cît doreşte sau cît îl duce talentul, în discurs, în ilustrarea unor criterii ş.a.m.d. Critici pe care ai vrea să-i urmezi (în alegerea lecturilor), apreciindu-le gustul, cred că nu (prea mai) sînt la ora actuală. Care ar ţine să-şi facă lectorul părtaş în aventura lecturii. Nu prea cred că există critici care ţin ei înşişi la o asemenea… practică. Manifestarea (critică) a simpatiilor şi antipatiilor literare produce, de obicei, catastrofe critice, ceea ce nu e de admirat. Altfel, completînd ideea exprimată mai sus, cred că un critic literar este liber în mod (aproape) absolut, adică pînă îşi iese din fire. Sau din mînă. Cîtă vreme critici de meserie sînt puţini, îi iubim aşa cum sînt, pe toţi!