Kocsis Francisko

Unde gustul se discută

1. În chip… ezoteric, îmi vine să spun pus pe şagă, dar întrebarea nu ascunde nicio nuanţă de ironie, aşa că îmi recompun mina serioasă şi vă rog să fiu crezut pe cuvânt. Pentru că ai cuvântului suntem. Nu vreau să dau un răspuns încruntat, dar nici să repet truisme de când lumea… literară. Ştim, până la ultimul, că singurul criteriu care ar trebui să stea la baza acestei piramide este valoarea, dar cum idealul nu-i o categorie matematică, piramida iese cu abateri de la linia dreaptă, de la unghiul drept, de la regula etajării, dar timpul, cu contribuţia generaţiilor succesoare, mai îndreaptă, mai corijează, mai tomneşte stricăciunile şi strâmbătăţile, aşa că, pentru trecutul nu foarte apropiat, avem o ierarhie cvasiunanim acceptată, deşi se mai aud voci care cer mici reevaluări, dar nimic atât de important încât să conteze pentru întreg. Pe oricine întrebi, consideră că ierarhiile prezentului sunt efemere şi „interesate“, cele ale trecutului ceva mai aşezat au devenit stabile, nimeni nu se mai gândeşte la o reconsiderare cu adevărat radicală, acolo rămâne să mai lucreze timpul tradus în interesul cititorului, dacă va mai exista (interesul, fireşte, nu cititorul), iar dacă nu, „asta e“ (vorba românului), mausoleul de litere e mare, adânc, are loc pentru toţi.

Pentru un scurt exerciţiu, să ne amintim cât de mult s-au schimbat nişte ierarhii artificiale – dar întocmite, totuşi, de oameni cu pretenţii de pricepere la valorile spirituale – ale trecutului nu foarte îndepărtat, îndeajuns însă pentru schimbarea perspectivei asupra fenomenului, când „fruntea“ era ocupată de autori precum A. Toma, Mihai Beniuc, Virgil Teodorescu, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Titus Popovici (deşi am vrut să-i las deoparte, trebuie să-i amintesc şi pe Dan Deşliu, Nina Cassian, Maria Banuş, Cicerone Teodorescu, George Ţărnea, Marcel Breslaşu, Traian Coşovei, fruntaşii unui batalion pornit să reflecte literar cucerirea marilor culmi de progres şi civilizaţie ş.c.l.), unii dintre ei având şi perioade mai puţin negre.

Tot la edificarea acestei construcţii se cuvine să amintim o tot mai puţin prezentă şi tot mai modestă componentă importantă a scării valorice, critica de întâmpinare, cea care ar trebui să reteze aripile închipuite ale diletanţilor mai înainte de a se aduna în stoluri. Mai este şi critica tăcerii, dar ea nu este înţeleasă – sau este prost înţeleasă – tocmai de către cei vizaţi.

Ca lucrurile să fie ori să pară şi mai complicate – ori mai disecabile? –, există, în fapt, două ierarhii literare, una stabilită de critică şi „fixată“ în istorii literare, şi o alta personală şi „orală“, pentru că fiecare autor, fiecare participant la viaţa literară are propria ierarhie, ştie el mai bine decât oricine care-i „cel mai mare“ şi mai bun, cine stă în faţă nemeritat şi, mai ales, cine îl împinge în faţă şi cu ce scop, pentru că toate se fac cu un scop, nu-i aşa?

2. Nu vreau să folosesc cuvinte prea aspre la adresa adepţilor acestor formule categorice, menite să stabilească fără echivoc locul cuvenit unuia sau altuia într-un domeniu atât de mişcător ca al literelor, nu vreau să par omniscient, nu sunt şi nu mi-ar sta bine să dau sentinţe acolo unde alţii sunt mai pricepuţi decât mine; sau cel puţin aşa cred. A existat o vreme când eu însumi mi-am dat obolul pentru configurarea unei ierarhii, pentru aşezarea câte unui autor la locul pe care consideram că-l merită, am scris multă vreme cronică literară, dar am încercat să evit (nu pot să spun că am fugit ca…) formulări atât de tranşante, chiar şi atunci când simţeam că aş fi îndreptăţit să recurg la vreuna dintre ele. Asta pentru că am considerat, de când mă ştiu, literatura, domeniul spiritului în general, teritoriul emulaţiei, nu al competiţiei. Lucrurile nu stau altfel nici în cazul postumităţii, există mari poeţi, mari prozatori, mari dramaturgi, dar cel mai mare, inegalabilul, genialul, unicul – plus toată cohorta de epitete posibile – mi s-a părut totdeauna un abuz, o supralicitare care ar trebui să dea de gândit. Pentru câtă vreme? Pentru totdeauna? Excludem din start posibilitatea ca fibra sănătoasă, viguroasă a unui neam să izvodească ceva mai presus decât a reuşit în trecut? Stabilind un astfel de pisc inaccesibil, afirmăm şi acceptăm nu numai declinul unei expresii culturale, ci şi decăderea biologică a descendenţilor celui considerat un astfel de vârf.

3. Teorii ale obiectivităţii absolute, ale imparţialităţii desăvârşite se pot scrie, eventual, pentru roboţi, pentru creaţii ori clone exclusiv raţionale, dar ele nu scriu literatură, nu fac critică literară (nu intră, aşadar, în discuţie), chestiunile de gust artistic sunt privilegii exclusive ale speciei omeneşti, care este oscilant de subiectivă, înclinată spre concesii dictate de afinităţi ori spre asprimi, chiar inclemenţe insuflate de crezuri artistice opuse ori de antipatii, dar grijuliu ambalate toate în staniolul tratamentului egal. Nu trebuie să uităm că şi criticul s-a format în acelaşi mediu cu poetul, prozatorul, că pot să fie prieteni ori să împărtăşească aceleaşi idealuri estetice, că ar putea fi caractere incompatibile sau in-amici din motive sentimentale, nu neapărat artistice. Are şi criticul dreptul de a fi om, de a se purta omeneşte, de a scrie sub imperiul sentimentelor. Şi mai are dreptul de a-şi fixa singur limitele până la care merge subiectivitatea lui. Acolo unde afectele domină, criticul e slab şi va fi tratat în consecinţă. La întrebarea finală ar trebui să dau două răspunsuri, în funcţie de raportul în care mă găsesc cu actul critic. Dacă sunt direct vizat, subiectivitatea lui poate fi pozitivă sau negativă. În primul caz, cred că aş fi destul de îngăduitor (ce să-i faci, vanitatea nu doarme…), în celălalt, mult mai puţin, dar n-aş coborî niciodată scala la nivel suburban, mai uşor m-aş preface că rănile sunt superficiale. Deşi nu ştiu, vorbesc ca unul care nu s-a aflat încă în situaţia asta ingrată. Când este vorba despre alţii, subiectivitatea criticului nu iese niciodată din limitele rezonabile. Ba, de multe ori, ni se pare că e imparţial la modul exemplar.