Gabriel Coşoveanu

A interpreta – act de responsabilitate morală

1. Principalele criterii de la care porneşte construirea unei ierarhii îmi par unele general umane, respectiv bunul-simţ şi bunăvoinţa. Acestea sunt elemente care instrumentalizează orice comportament, mai întâi de om, ca atare, apoi de om de ştiinţă. Am putea vorbi şi de necesitatea bunei-credinţe, renunţarea la încăpăţânare, pentru a putea să respectăm ceea ce numea Umberto Eco „drepturile textului“. Altminteri, activitatea interpretantului poate glisa spre unul dintre cele două nedorite extreme: vagul sau inchizitorialul. Ca să poţi decreta validitatea unor coduri, să enunţi, cu alte cuvinte, principii şi să formulezi modele, trebuie să deţii acea „rostire autorizată“ (cu expresia aristoteliană); or, cine şi cum îţi conferă statura de a aproba sau boicota efortul interpretativ al altcuiva? Practic, din dilema aceasta nu putem ieşi, încă de la începuturile cristalizării regulilor (cine pe cine judecă? ce este Adevărul?). Greu, foarte greu să nu îl citezi pe Paul Cornea (din Interpretare şi raţionalitate), preocupat o viaţă întreagă şi lungă de întrebări de genul acelora puse de dumneavoastră: „Dacă suprasolicităm raţiunea, riscăm s-o transformăm într-o inchiziţie, dacă, dimpotrivă, cedăm iniţiativa impulsurilor necontrolate şi plusăm pe jocul nestingherit al fantasmelor şi afectelor, riscăm alunecarea în delir ori sacrilegiu. Trebuie să acţionăm cu tact, cu discernământ, cu nuanţă etc., dar nimeni nu e în stare să ne explice ce înseamnă «tact», «discernământ», «deschidere», «nuanţ㻓.

2. Riscante formulări, precum, în orice domeniu, orice asertări care implică superlativul relativ. De ce, la rigoare, sunt chiar nefericite, cîtă vreme sensul textului îşi transcende autorul şi anume nu ocazional, ci întotdeauna, am răspuns la punctele 1 şi 3.

3. Totuşi, cel-care-interpretează, în ipoteza că are o minte clară şi o fire echilibrată, ar putea spera că felul în care înţelege ce vede este, dacă nu „corect“ , măcar „adecvat“. Aspectul nu solicită doar dexterităţi discursive şi portanţă bibliografică – sofiştii şi bibliotecile ambulante, dar sterile, care sunt unii savanţi, ne învaţă că nu neapărat în abilităţi şi cuprindere găsim diferenţa. Mai este nevoie de un „angajament moral“ în orice demers care îşi propune fixarea unor sensuri în viaţa perceptivă şi conceptuală. Când lucrezi cu „textele eminente“ (cum le zice Gadamer), obligaţiile cresc în consecinţă, iar o seamă de precauţii se cer luate. Printre ele, o cunoaştere acută a ceea ce înseamnă înţelegerea (ca stăpânire a unei tehnici, ca sesizare a intenţiei, ca dialogism etc), a puterii şi a limitelor ei.

Ce e atunci de făcut pentru a limita (de eliminat, nici vorbă) nebulosul şi „imprecizia“ din comentarii? Din nou: elasticitatea minţii, definibilă, concret, în capacitatea de a-i asculta pe ceilalţi şi de a coopera. Spre pildă, testul intersubiectivităţii (al consensului majoritar) ar părea foarte important, căci, cum afirma Leo Spitzer, ţelul legitim al criticii trebuie să fie atingerea unui consensus omnium. Dar aici se impun două obiecţii. Prima ar fi că americanul nu distinge între „succes“ şi „valoare“ (ce agreează masele, Sandra Brown sau James Joyce?); a doua ia în calcul faptul, ce-ţi produce oarecare stinghereală, că şi cei mai însemnaţi critici se pot înşela – ne amintim de propulsarea ca geniu a unui Anatole France sau de respingerea iniţială a lui Proust. Aşadar, chestiunea pare a fi, într-adevăr, de complexitate maximă, a interpreta fiind, probabil, actul cel mai riscant, dar şi cel mai curajos, din viaţa omului.

Mizez, încă o dată, pe concluzia lui Paul Cornea: „Dar dacă – îmi şopteşte o voce insidioasă a interiorităţii – ne îmbătăm cu palavre, dacă alianţa raţiunii cu buna-credinţă nu este deloc sigură, dacă găsirea unei căi de împăcare a raţionalităţii cu valorile sună a utopie, ce ne rămâne totuşi de făcut? Acelaşi lucru. Spre a ne salva demnitatea de fiinţe libere, nu există soluţie de schimb, pariul pe responsabilitatea morală nu cunoaşte alternativă, e singurul posibil“.