ANCA MIHUŢ, ÎNTÂLNIRI PRIN MEANDRELE TIMPULUI

Corespondenţa Mircea Eliade – Henri Duchêne

• Mircea Eliade. Foto Louis Monier (1977).

În 14 septembrie 2022, primeam de la domnul profesor Ion Vartic un articol decupat din numărul 29 al României literare din acel an. Era, de fapt, un interviu realizat la Paris, în octombrie 1967, de Monica Lovinescu cu Mircea Eliade, care împlinise şaizeci de ani. Interviul marca, aşadar, un an aniversar şi evoca evenimentele organizate de prestigioase instituţii sau edituri ce onorau, astfel, personalitatea filosofului şi istoricului religiilor pe care „tot Occidentul îl sărbătoreşte“, după cum afirma Monica Lovinescu. Printre multele semne de preţuire, ca de pildă volumul omagial proiectat de Universitatea din Chicago, Myths and Symbols. Studies in Honor of Mircea Eliade, coordonat de Joseph M. Kitagawa, Charles H. Long, Jerald C. Brauer şi Marshall G.S. Hodgson (apărut în aprilie 1969) şi alături de tezele de doctorat ale lui Thomas J.J. Altizer, Douglas Allen, David A. Rasmussen şi David Schreiber, dedicate unor diferite aspecte ale operei sale, Eliade ţinuse să menţioneze, în această convorbire, şi teza de licenţă în filosofie a preotului belgian, pe nume Henri Duchêne. Intitulată Le thème du temps dans l’œuvre de Mircea Eliade, ea a fost susţinută, în 1965, la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii Catolice din Louvain. Lucrarea, care abordează chestiunea sacrului prin prisma diferitelor modalităţi de percepere, valorizare şi reprezentare simbolică a Timpului – problemă centrală a operei savantului român –, nu putea să nu-i atragă atenţia lui Eliade. El menţiona, de altfel, în interviu, faptul că teza aceasta „îl interesase mult“, ceea ce a fost suficient pentru a-mi stârni curiozitatea şi dorinţa de a o citi. În mod firesc, am început prin a o căuta pe internet, dar îmi fusese imposibil să o găsesc din pricina faptului că, aşa cum aveam să constat, ea nu fusese publicată. Intrând, însă, pe pagina bibliotecii Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Louvain am găsit un exemplar şi, spre bucuria mea, exista şi o menţiune potrivit căreia, contra cost, putea fi obţinută o copie a lucrării. Entuziasmată, am scris conducerii bibliotecii. Am primit un răspuns amabil, dar sec, în care mi se spunea că respectiva menţiune nu mai era valabilă – „bine că ne-aţi semnalat această eroare care va fi reparată neîntârziat!“ – şi că o copie nu putea fi obţinută decât cu acordul autorului. Mai mult, nici demersul de obţinere a consimţământului autorului nu puteam să-l fac eu, ca persoană fizică, ci era nevoie ca o instituţie să solicite acest lucru.

Hotărâtă să găsesc o „scurtătură“ pentru a intra în posesia mult râvnitei teze de licenţă, mi-am amintit că, în decursul căutărilor mele pe internet, dădusem peste un articol – 300 ans de vie sacerdotale, publicat în 21 septembrie 2021, în cotidianul belgian L’Avenir – în care era menţionat numele lui Henri Duchêne. Aflam din acest articol că el se pensionase în 2001 şi că de atunci trăia la Transinne, o mică localitate belgiană. Continuându-mi investigaţiile, în anuarul telefonic din Transinne am dat peste două persoane cu numele de „Duchêne“ – un Henri şi un François – care locuiau pe aceeaşi stradă. Neîndrăznind să-i telefonez, în 4 noiembrie 2022, i-am scris lui Henri Duchêne o scrisoare în care mă prezentam, îi relatam peripeţiile mele şi îl întrebam, desigur, dacă e chiar el „acel Henri Duchêne“ care, în 1965, scrisese o teză de licenţă despre Eliade.

Mi se păruse atunci că gestul de a scrie o astfel de scrisoare semăna cu acela de pune un mesaj într-o sticlă pecetluită pe care o arunci într-un ocean. Cu toate acestea, spre surprinderea şi bucuria mea, în 24 noiembrie 2022, primeam un email de la Henri Duchêne care îmi scria: „Bonjour, Madame! Votre recherche persévérante est gagnante: je suis bien cet Henri Duchêne que vous cherchez… C’est avec plaisir que je vois l’intérêt porté à cette toute grande intelligence roumaine et mondiale!“. El preciza, în continuare, că intrând în învăţământ, imediat după susţinerea licenţei, nu îşi publicase lucrarea, dar că îi mai rămăsese un exemplar pe care hotărâse să mi-l trimită împreună cu câteva comentarii.

Într-adevăr, în 9 decembrie 2022, am primit mult căutatul op pe care l-am aşezat pe birou şi pe care l-am tot răsfoit o zi întreagă, vrând parcă să mă conving de realitatea lui. Mi se părea extraordinar să mă aflu în posesia unei lucrări pe care Eliade o citise, o menţionase într-un interviu şi pe care o comentase – aşa cum aveam să aflu mai târziu – într-un schimb de scrisori cu autorul acesteia.

Teza, coordonată de eminentul profesor de filosofie şi teologie morală Jacques Étienne (1924-2019), are, în primul rând, o valoare istorică. Ea a fost redactată între 1964 şi 1965, dată până la care apăruseră o serie de studii menite să-l consacre pe Eliade ca autoritate de necontestat în domeniul istoriei religiilor şi la care el era deja de ani buni profesor la Universitatea din Chicago. Lucrarea poate fi văzută, astfel, ca un „stop-cadru“ în viaţa şi activitatea lui Eliade, care îl surprinde în etapa deplinei sale afirmări. Citind teza lui Henri Duchêne, mi se părea că întreprind eu însămi o călătorie în timp. Plasându-mă în anul 1965, puteam avea perspectiva asupra ceea ce Eliade realizase până la vremea şi, deopotrivă, asupra operelor ştiinţifice şi beletristice pe care urma să le scrie. Preocupată de problema spectacolului, văzut de Eliade ca modalitate de iniţiere, respectiv ca vehicul predilect de ieşire din Timp, mă gândeam, desigur, că, romanul Noaptea de Sânziene – care conţinea, deja cristalizată, concepţia scriitorului despre o altfel de dramaturgie şi despre spectacol – fusese scris, dar că, tocmai în 1965, la München, în numărul 4 al Revistei scriitorilor români, el publicase enigmaticul Adio!…, iar că în anii următori aveau să apară celelalte proze „teatrale“ ale sale, Uniforme de general (1971), Incognito la Buchenwald (1974), Nouăsprezece trandafiri (1978-1979), precum şi piesa Coloana nesfârşită (1970) şi nuvela Dayan (1980), ce poate fi considerată un micro-tratat despre Timp.

În al doilea rând, teza lui Henri Duchêne dovedeşte o profundă cunoaştere a operei lui Eliade căreia îi pune în evidenţă liniile de rezistenţă, ea putând constitui un foarte bun îndrumar pentru cei ce doresc să abordeze creaţia literară şi studiile savantului român. Aş putea spune chiar că cercetarea lui Duchêne poate constitui un model al manierei în care o idee poate fi urmărită logic şi acurat, fără a îngreuna demersul cu comentarii subiective. De altfel, Duchêne spune, la un moment dat, că „nu am întreprins în acest studiu o critică a gândirii lui Eliade. (…) Am considerat oportun să abordăm studiul sacrului la Mircea Eliade prin perspectiva temei timpului – idee centrală în opera sa“.

La fiecare final de capitol (sau chiar de subcapitol), Duchêne formulează concluzii parţiale, ordonând ideile şi punând în evidenţă aspectele esenţiale ale problematicii discutate. Acribia, gândirea ordonată, capacitatea de sinteză, fluiditatea expunerii şi, nu în ultimul rând, erudiţia deloc ostentativă a autorului conferă acestei lucrări tonul unui curs magistral care lasă să se simtă, printre rânduri, preţuirea pe care Henri Duchêne o are pentru Mircea Eliade.

Constantele preocupări legate de opera lui Mircea Eliade, precum şi interesul pe care el l-a purtat tezei de licenţă a preotului belgian, m-au determinat să o traduc.

Rămânând în corespondenţă cu Henri Duchêne, am aflat că în anul în care îşi redacta lucrarea, dar şi în anii care au urmat, el a avut un schimb de scrisori cu Mircea Eliade pe care l-a şi întâlnit la Bruxelles, în 1977, atunci când savantului român i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Regale belgiene. Cu generozitatea care îl caracterizează, Henri Duchêne mi-a pus la dispoziţie conţinutul scrisorilor primite de la Mircea Eliade în 1965, 1966, 1967 şi 1977 – mărturie a interesului pe care savantul l-a manifestat constant pentru receptarea şi înţelegerea operei sale.

Când scriu aceste rânduri, Henri Duchêne continuă să caute printre documentele sale încă trei scrisori – una din 1974 căreia i-a găsit, deocamdată, doar plicul, una din februarie 1966, evocată la începutul scrisorii din 30 martie a aceluiaşi an şi, mai ales, pe cea din 11.01.1965, aflată în strânsă legătură cu teza sa de licenţă şi în care Mircea Eliade îi confirma faptul că: „aveţi dreptate, problema Timpului constituie nucleul cercetărilor mele asupra gândirii mitice şi, în general, asupra comportamentului lui homo religiosus”.

• Henri Duchêne în 1965.

Henri Duchêne s-a născut la 22 iulie 1936, într-un sat din Ardenne, în sudul Belgiei. După şase ani de umanioare (secţia limbi clasice), a ales să devină preot catolic, continuându-şi studiile de teologie şi filosofie. El a avut, astfel, ocazia să-i studieze pe marii gânditori şi să se întâlnească cu opera lui Mircea Eliade. În iulie 1961, când era deja preot hirotonit, episcopul de Namur i-a sugerat să meargă la Universitatea din Louvain pentru a-şi pregăti diploma în filosofie şi litere. La sfatul lui Jacques Étienne, profesor emerit al Facultăţii de Teologie de la Institutul Superior de Filosofie Louvain-la-Neuve, el a ales ca subiect de disertaţie tema timpului în opera lui Mircea Eliade – o temă fundamentală a operei savantului şi scriitorului român – propunându-şi dificila sarcină de a pune în evidenţă importanţa pe care nu atât conceptele abstracte, cât imaginile şi simbolurile o au în cercetarea filosofică. În 1965, după obţinerea licenţei în filosofie, Henri Duchêne a devenit şi profesor şi a lucrat timp de trei ani la Colegiul Notre-Dame de Bellevue din Dinant, iar apoi la Institutul Saint-Michel din Neufchâteau, unde a predat greacă clasică, literatură franceză şi religie. După cum mărturiseşte el însuşi, Henri Duchêne a mers până la capătul carierei sale „cu fericire, având o viaţă variată şi fiind foarte ocupat“, pe lângă sarcinile sale didactice, celebrarea Euharistiei, în parohia pe care a păstorit-o, rămânând în centrul existenţei sale.