Prof. univ. Volker Wollmann

Istoric, arheolog. Cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi arheologie din Cluj (1967), director al Muzeului Transilvănean din Gundelsheim (1989-2002), membru de onoare al Institutului de Arheologie Industrială şi Cultură Materială din Roma (1986), consilier ştiinţific al Fundaţiei Saşilor Transilvăneni din München (2004), distins de Academia Română cu premiul „Vasile Pârvan“ (1984), cu Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania (2012) şi cu Ordinul „Meritul cultural în grad de cavaler“ din partea Preşedintelui României (2024).

Arheologia industrială

Radu Constantinescu: Domnule Profesor, de aproape trei decenii v-aţi consacrat activitatea ştiinţifică unei tematici care în Europa superindustrializată de azi ţine capul de afiş al politicilor guvernamentale: valorificarea spaţiilor industriale dezafectate şi prezervarea monumentelor tehnice. Termenul validat pentru a defini succint această preocupare este Arheologie industrială. Vă rog, pentru început, să definiţi noţiunea. Când şi în ce condiţii s-a afirmat ca disciplină?

Volker Wollmann: Termenul de „arheologie industrială“ s-a folosit prima dată în anul 1896, într-o publicaţie apărută în Portugalia cu referire la morile de vânt. Apoi, în anii ’50 ai secolului XX – de către Donald Dudley, profesor la Universitatea din Birmingham, în condiţiile în care în diferite regiuni ale Marii Britanii se înregistrau, în acea perioadă, o serie de realizări în domeniul prezervării monumentelor tehnice. La aceste acţiuni au participat, pe lângă diferite instituţii ale administraţiei statului, şi universităţi, muzee, întreprinderi şi organe locale. Este semnificativ faptul că în această ţară, considerată „leagănul“ revoluţiei industriale, astfel de acţiuni au pornit de multe ori din iniţiativa unor „profani“, provenind din diferite categorii profesionale şi sociale. Cu excepţia unor ţări cum ar fi Canada, Belgia, fosta Republică Democrată Germană, Polonia şi, mai ales, Suedia, modelul britanic nu s-a bucurat de o rezonanţă prea mare.

În centrul câmpului de cercetare al arheologiei industriale stau resturile fizice ale modului de viaţă şi ale producţiei industriale, asupra cărora converg interese multidisciplinare: ale istoricului de artă, arhitectului, urbanistului, dar şi ale inginerului, sociologului, geografului sau istoricului industriei. nor informaţii pentru epoca preindustrială.

În ce priveşte ţara noastră, ritmul forţat al industrializării din ultimele decenii ale secolului trecut, la care se adaugă şi desfiinţarea Comisiei Monumentelor Istorice în anul 1977, au avut grave repercusiuni asupra patrimoniului tehnic. Cele câteva încercări de punere în valoare a monumentelor tehnice cele mai reprezentative au fost rezultatul demersurilor unor întreprinderi industriale mari, cum ar fi Combinatul Siderurgic Hunedoara, Uzina Constructoare de Maşini Reşiţa, Uzina Metalurgică Vlăhiţa. Aş aminti aici, printre realizările notabile, investigaţiile de arheologie industrială prin aplicarea metodelor clasice de cercetare pe teren (cu stratigrafie verticală, orizontală, întocmire de planuri şi relevee etc.) în Ghelari (jud. Hunedoara), la „Valea Caselor“ unde colectivul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva a dezvelit un cuptor de redus minereu de fier din secolele XVI-XVII; la Batiz (jud. Hunedoara), unde un colectiv al Muzeului Naţional de Istoria Transilvaniei din Cluj-Napoca a efectuat sondaje arheologice în incinta manufacturii de faianţă din secolul XIX; la Porumbacu de Sus, unde s-a dezvelit o hută de sticlă care a funcţionat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, cercetări întreprinse de un colectiv arheologic al Muzeului Naţional Brukenthal şi al Muzeului Judeţean de Etnografie din Braşov.

• Spectacol de teatru în interiorul fostei Fabrici de bere Turda.
Foto: Marius Romilã, Teatrul „Aureliu Manea“, Turda.

R.C.: 1975 a fost declarat Anul European pentru Ocrotirea Monumentelor. Iată, a trecut de atunci aproape jumătate de secol. Cu mult sau cu mai puţin folos?

V.W.: Vă las pe dumneavoastră să apreciaţi. Chiar în acel an, 1975, m-am văzut obligat să-mi expun punctul de vedere în „Revista Muzeelor şi Monumentelor“ 2, 1975, p. 89-90, cu un S.O.S, intitulat Să salvăm vestigiile tehnice: „O serie de instalaţii vechi ale fostelor manufacturi şi stabilimente industriale se pare că nu intră în sfera de interes şi în profilul unor muzee locale şi nici chiar a muzeelor de specialitate, cum ar fi Muzeul tehnicii populare de la Sibiu, sau Muzeul tehnic „prof. D. Leonida“ din Bucureşti… Chiar dacă nu avem un muzeu naţional al tehnicii, facem apel la toţi factorii să sprijine muzeografia românească, pentru a salva astfel de vestigii, care devin tot mai rare şi a căror reconstituire şi conservare devine tot mai costisitoare… Este o pierdere documentar-ştiinţifică şi muzeistică dureroasă. Trebuie acordată o atenţie deosebită şi achiziţionării unor tipuri mai vechi de maşini cu aburi, pe cale de dispariţie, precum şi a primelor generatoare electrice şi electromotoarelor care au revoluţionat întreaga industrie la începutul secolului al XIX-lea“.

După lansarea acestui apel, nu au fost elaborate proiecte de prezervare; în schimb, goana după „fier vechi“, în urma închiderii sistematice a exploatărilor miniere şi a unor complexe cu profil metalurgic şi cu alt profil, a provocat dispariţia sistematică a unor utilaje cu valoare de unicat aparţinând patrimoniului industrial. Un alt fenomen dezamăgitor a fost devastarea şi vandalizarea utilajelor, cum ar fi maşina de extracţie cu motor electric „Siemens“ la exploatarea minieră Petrila, a motoarelor Diesel „Sultzer“ ale centralei termoelectrice din Anina sau a tuturor gaterelor fabricii de cherestea de la Câmpulung de Tisa (jud. Maramureş), ca să nu mai vorbim de ceea ce s-a întâmplat cu celebra „Moara lui Assan“ din Bucureşti sau cu Fabrica de oţet de la Margina (jud. Timiş)

R.C.: Care este situaţia la noi, în prezent? Personal, cunosc cazuri fericite, ca să mă refer numai la judeţul Cluj, cum este cel al Teatrului din Turda care, în aşteptarea reparaţiei sălii proprii de spectacol, şi-a dezvoltat un spaţiu de joc în halele fostei fabrici de bere, botezat, nu fără ironie maliţioasă, Fabrica de teatru; sau cel al grupului de artişti plastici care expun în spaţiile fostei fabrici de utilaje textile Unirea…

V.W.: În momentul în care am scris primul volum al ciclului editorial „Patrimoniu preindustrial şi industrial din România“ (2010), cunoşteam la nivel naţional puţine exemple de reabilitare, ca să nu mai spunem de reconversie ale unor monumente tehnice, cum ar fi Turnul de apă din Iaşi, sau Castelul de apă din Grădina Publică din Brăila, unde s-au amenajat cofetării-cafenele. Ulterior, au fost realizate proiecte mai îndrăzneţe în această direcţie, cum ar fi transformarea unui depozit de mărfuri din centrul Braşovului în localul „Bistro de l’Arte“, oferindu-se posibilitatea să se vadă arhitectura clădirii istorice în interior. Un proiect şi mai temerar a apărut căutându-se soluţii pentru salvarea unei mori foarte cunoscute din Sibiu, unde se măcina făina pentru producerea pastelor făinoase şi a cunoscutelor foi „Lica“, numită mai târziu „Moara Cibin“. Fără să fie afectată faţada morii, s-au făcut lucrări de reamenajare în urma cărora construcţia a devenit hotelul-restaurant: „Apollo Hermannstadt – Sibiu“. Un caz similar constituie convertirea Fabricii de celuloză din Bucureşti în Hotelul „Caro“ (cu restaurant, birouri de închiriat, Golf-Club) în aşa manieră încât s-a păstrat contextul industrial, expunându-se în restaurant o parte din vechile echipamente tehnice. Alături de cazul evocat de dumneavoastră, pot să mai dau un exemplu din Cluj-Napoca, de reabilitare a unei construcţii industriale: corpurile nedemolate ale unei foste secţii a Fabricii de Tricotaje „Someşul“ de pe strada Onisifor Ghibu, unde spaţiile au primit o nouă destinaţie, pentru birouri, săli de conferinţe şi locuinţe.

R.C.: Şi, totuşi, au fost situaţii când construcţii care figurează pe Lista Monumentelor Istorice, întocmită de Ministerul Culturii, au fost demolate peste noapte, fără niciun aviz. Cum a fost posibil acest lucru? Şi, pentru a nu configura o dimensiune utopică dialogului nostru, sunt dator să vă întreb: cine şi cum ar trebui să intervină pentru prezervarea patrimoniului tehnic industrial?

V.W.: Există nenumărate exemple când construcţii care figurează pe Lista Monumentelor Istorice au dispărut prin demolare peste noapte, fără niciun aviz, cu toate că protecţia legală pentru protejarea patrimoniului industrial este asigurată în principal prin Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice şi Legea 182/2004 privind protejarea patrimoniului cultural mobil. Din punct de vedere structural, monumentele care fac parte din patrimoniul preindustrial şi industrial au fost incluse în categoria II: monumente de arhitectură. Din păcate, Lista Monumentelor Istorice din 2004, modificată în 2015 şi 2020, care a avut ca punct de pornire Lista întocmită în 1992, conţine numai cca 880 de monumente cu valoare tehnică/industrială sau asociate industriei, din totalul de cca 29.000.

În ce priveşte actualizarea listei cu monumente de natură tehnică, se constată practica preluării mecanice a informaţiilor din listele anterioare (2004 şi 2015), deşi între timp unele au dispărut de mult (de exemplu Complexul Siderurgic Călan, Uzina de Preparare de la Gura Barza, furnalul şi celebra forjă acţionată hidraulic de la Vlăhiţa, Fabrica de cărămizi şi ţigle Ciurea – Iaşi, sau una dintre cele mai mari mori sistematice din ţară „Moara cu valţuri Emilia“ din Oradea, precum şi o serie de fabrici de bere, ultima fiind „Trei Stejari“ din Sibiu). Am ales doar câteva exemple mai semnificative, fără să amintesc marile combinate metalurgice sau chimice din Baia Mare, Zlatna, Copşa Mică ş. a.

Pe de altă parte, monumente tehnice de valoare excepţională sau chiar de unicat nu beneficiază de protecţia legală, printre care primele două hidrocentrale de la Sadu (jud. Sibiu), Uzina electrică a oraşului Sinaia sau hidrocentrala electrică Someşul Rece.

Cine ar trebui să intervină pentru prezervarea patrimoniului tehnic, la nivel naţional? Evident, nu altcineva decât Ministerul Culturii, respectiv Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, şi, de ce nu?, Comitetul Naţional Român pentru UNESCO. Legea există. Ea trebuie doar aplicată!

În câteva ţări îşi asumă răspunderea în această direcţie institutele de cultură materială, cum ar fi „Institutul de Cultură Materială şi Arheologie Industrială“ din Roma, care a editat revista trimestrială „Il coltello di Delfo“, unde, în calitate de membru corespondent pentru România, am publicat printre altele „hecnele“ din Valea Prahovei, adică acele instalaţii primitive acţionate cu cai pentru aducerea la suprafaţă a pământului excavat şi, ulterior, al ţiţeiului. Mai există şi Comitetul Internaţional pentru Protejarea Patrimoniului Industrial cu sediul la Roma, al cărui corespondent pentru România am fost mai mulţi ani. Comitetul organizează conferinţe periodice, în care se prezintă situaţia patrimoniului industrial la nivel mondial: prima, în 1973, la Ironbridge, iar cea mai recentă în 2022, la Montreal.

R.C.: A fost adusă la zi evidenţa construcţiilor şi a instalaţiilor susceptibile de a face parte din patrimoniul tehnic?

V. W.: Da, au fost aduse la zi în 2020, din păcate cu o serie de mici lacune…

R.C.: Nu putem omite, domnule Profesor, aspectul financiar al problemei în discuţie. Asemenea intervenţii presupun cheltuieli mari. Sunt ele întotdeauna posibile? Există şansa unei amortizări într-un interval rezonabil de timp?

V.W.: Aspectul financiar în ce priveşte prezervarea şi punerea în valoare a monumentelor tehnice este conditio sine qua non şi presupune o strategie judicioasă, cum ar fi, de pildă, crearea unor trasee de turism industrial. Acest lucru are în vedere, în primul rând, restaurarea sau (şi) readucerea lor în starea funcţională. S-au depus eforturi în această direcţie din partea Primăriei Brad, cu restaurarea „Treptelor romane“, puţ de acces săpat în secolul al XVIII-lea la o reţea de galerii din secolele II-III e.n.; sau din partea Consiliului Judeţean Covasna, pentru introducerea în circuitul turistic a furnalului zidit din piatră de la Herculian, restaurat cu mare profesionalism cu sprijinul cercului Vay Ádám din Nyíregyháza (Ungaria).

În ultimii ani, Asociaţia „Ambulanţa pentru Monumente“ (înfiinţată în 2016 la Sibiu, cu opt filiale în toate regiunile ţării) s-a angajat în salvgardarea unor monumente tehnice. Astfel, o echipă de studenţi de la Facultatea de Arhitectură şi Urbanism a Universităţii Politehnice din Timişoara şi alţi voluntari au început, în 2021, operaţiunile de salvare a sitului industrial din Bocşa Montană, – turnul de alimentare (elevatorul) furnalului şi fosta micro-hidrocentrală.

Asociaţia „Acasă în Banat“, care a reabilitat o mulţime de monumente tehnice preindustriale în Banatul Montan, în special mori cu roată orizontală (cu ciutură) şi-a propus punerea în valoare a acestor instalaţii hidrotehnice unice în cadrul unui traseu numit „Drum al Morilor“, care să fie extins/prelungit în Banatul de Câmpie prin includerea unor mori de tip industrial (cu valţuri) cu tradiţie, cu dotarea lor iniţială sau chiar în stare funcţională.

Aşadar, cu investiţii financiare judicioase, chibzuite se pot face lucruri utile, care, odată intrate în circuit turistic, pot aduce şi amortizările aşteptate.

R.C.: Experienţa acumulată vă califică drept cel mai în măsură să schiţaţi, în câteva cuvinte, o strategie minimală de identificare, selectare, conservare şi valorificare a acestui patrimoniu, pentru a fi propusă celor în măsură să ia decizii.

V.W.: Ceea ce am propus deja în 2010, în primul volum al lucrării amintite, a fost realizarea unei „încercări de inventariere de urgenţă şi o minimă catalogare a patrimoniului industrial mobil şi imobil, datorită situaţiei de risc în care se găseşte aceasta la ora actuală, expus dispariţiei mai mult ca oricând, din cauza unor decizii de demolare/casare a unui şir infinit de obiective industriale…“. De atunci n-am înregistrat nici un demers iniţiat şi coordonat de Ministerul Culturii sau de alte instanţe/factori de răspundere în această direcţie, cu excepţia efortului depus pentru a trece peisajul cultural minier pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în anul 2021.

R.C.: Aţi evocat în răspunsurile anterioare monumentala dumneavoastră lucrare în zece volume, Patrimoniul preindustrial şi industrial în România, apărută la editura sibiană Honterus, între anii 2010 şi 2022, carte fundamentală pentru mai multe discipline şi subdiscipline istorice, precum istoria economiei, a tehnologiei, a culturii industriale şi cea urbană. Documentarea este fabuloasă. Informaţiile oferite de cercetările personale, dar şi de izvoare arhivistice inedite, colecţii particulare, mărturii orale, datele inserate cu acribie, bibliografia şi, în mod special, ilustraţia (de epocă şi originală, cărţi poştale, reclame), sunt copleşitoare. Care este „povestea“ acestei lucrări unice, după ştiinţa mea, în spaţiul istoric european?

V.W.: Da, într-adevăr, elaborarea celor zece volume a presupus o cercetare pluri- şi interdisciplinară, în care am fost ajutat de arhitecţi, ingineri familiarizaţi cu tehnologia diverselor sectoare industriale, dar şi de personalul ştiinţific al mai multor Direcţii Judeţene ale Arhivelor Naţionale. Am fost nevoit să constat în timpul acestor investigaţii că, după privatizarea industriei după 1990, nu toate arhivele de întreprindere au fost predate Arhivelor Naţionale, ceea ce a îngreunat în mare măsura intrarea în posesia unor izvoare primare despre înfiinţarea şi dezvoltarea diferitelor obiective industriale cu valoare de monument tehnic.

Documentaţia pentru aceste volume se bazează în primul rând pe rezultatele muncii de teren, în care mi-am propus să surprind monumentele tehnice in situ, culegând la faţa locului cât mai multe mărturii orale, care, din păcate, se obţin tot mai greu de la ultimele generaţii. În aceste condiţii, am recurs la informaţii ce se desprind din ilustraţia de epocă (fotografii istorice, cărţi poştale) sau reclame comerciale.

Proiectul editorial, a cărui „poveste“ este ceva mai lungă, se deosebeşte de alte lucrări, destul de rare în spaţiul istoric european, care se ocupă în general de monumentele tehnice. Acestea au fost prezentate în două volume pentru Austria (Baudenkmäler der Technik und Industrie in Österreich) în anul 1984 şi, cu un an înainte, pentru cele din fosta Republică Democrată Germană Technische Denkmale in der Deutschen Demokratischen Republik şi din Ungaria Magyarország Mðszaki Múzeumai, în timp ce Germania (unită) încă nu dispune de o atare sinteză.

Ceea ce încă nu fusese tratat până în prezent în lucrările care au abordat istoria industrială erau plăcile şi obeliscurile memoriale, care consemnează momente importante din istoria tehnicii de pe teritoriul actual al României, inclusiv monumentele funerare individuale ale unor persoane care şi-au adus contribuţia la dezvoltarea industrială a ţării (vol. VI). Un novum în abordarea acestui subiect constă în prezentarea motivelor industriale ca elemente de decor pe hârtiile de valoare emise de diferite Societăţi pe Acţiuni (vol. IX-X).

R.C.: Ce proiecte de viitor aveţi? La ce lucraţi în prezent?

V.W.: La anii mei, nu mai am planuri prea mari de viitor. Vreau să închei acest proiect editorial cu încă unul sau, cel mult, două volume Paralipomene, cu informaţii suplimentare privitoare la bunurile de patrimoniu aferente sectoarelor industriale din volumele I-X, prevăzând ultimul volum cu un indice general de localităţi. O să încerc să aduc completări şi în ce priveşte patrimoniul preindustrial care se mai „ascunde“ în regiuni montane mai izolate, unde a mai „supravieţuit“ tehnica populară tradiţională, referindu-mă în special la o serie de instalaţii acţionate hidraulic: mori cu roată orizontală (cu ciutură), cu roţi verticale (cu admisie superioară sau inferioară), joagăre; pentru industria textilă casnică – pive de postav, vâltori –, iar din regiunile de şes, diferite tipuri de teascuri cu şurub mobil sau cu berbeci pentru struguri, fructe, ulei, boştină ş.a. Sănătate să am că de proiecte, după cum vedeţi, nu duc lipsă…

R.C. Ceea ce redacţia Apostrof vă doreşte din toată inima!